luni, 31 octombrie 2011

Plecata

    Am fost plecata zilele trecute. Si au trecut intr-o goana. Ele, zilele. Iar eu m-am prefacut pe rand ca sunt cand Marta, cand Maria. Niciodata insa pe deplin vreuna din ele.
Am reusit de am facut un pic de curat, total inutil, caci astazi trebuie s-o iau de la capat, am facut zacusca pentru posturi, apoi am dormit leganata de vise intr-o chilie ce privea orasul in noapte asternut ca o pleiada de lumini la picioarele Bisericii din curtea manastirii, ea insasi luminata toata ca un dar... Nu-mi venea sa-mi dezlipesc privirea de la ea, asa cum o vedeam pe fereastra, dar stiam ca era ora 1 noaptea si peste doar 3 ore aveam sa ma trezesc... Asa ca acolo am hotarat pe loc sa devin Marta si sa ma culc, pentru ca in zori ma astepta o multime de treaba. Drept pentru care a doua zi mi-am razuit prin razatoare ceva degetele laolalta cu morcovi si altele, mi-am taiat din degetele dimpreuna cu  feliile de lamaie....Si am racit cobza.
      Apoi, Domnul cel mult milostiv mi-a daruit o vacanta de vis intr-un loc de vis, undeva in zona de munte, tacuta si nestiuta, cu bruma alba de un deget dimineata, cu hram la Biserica si cu Sfanta Impartasanie din care cu teama am gustat. („Gustati si vedeti ca Bun e Domnul, aliluia”)
Am vazut cum arata mucenicia mamei. Am vazut de altfel multe mame mucenice, si cateodata cu indrazneala si nebunie imi inchipuiam ca si eu am fost asa in zilele prunciei fiului meu. Dar astazi stiu ca intr-adevar nebunie am gandit. Am vazut dupa cum spuneam ostenelile mamei cu multi prunci, cand fiecare are nevoie de mama, oricat de mare ar putea parea comparativ cu altul. Slava lui Dumnezeu ca ne-a lasat si modele de urmat.
        Nu, eu nu m-am pregatit pentru Marele Examen – Judecata. Nu stiu voi, dar eu mereu tot aman pregatirea ca si cum as mai avea timp. Gresit. Timp nu mai este. Ar trebui sa ne pregatim in fiecare zi, cu fiecare ceas, cu fiecare vorba pentru care vom da socoteala. Poate voi nu va pomeniti vorbind vrute si nevrute, orisicui, in orice ceas. Dar eu ma pomenesc adesea ca am rostit cuvinte pe care nu vroiam sa le rostesc, sau am rostit taine pe care nu vroiam sa le dezgolesc. Pe de o parte insa poate e mai bine ca le recunosc, imi recunosc neputintele si patimile, caci asta si sunt. Departe de mine de a crede ca le pot invinge. Tot caut si-mi pare ca am irosit anii in zadar, asa cum irosesc fiecare clipa.
       Deci in aceasta irosire fara sens in care osanda imi tot adun cu fiece clipa si cu fiece ceas, de nu stiu unde, din care camara a inimii mele, rasare totusi nadejdea. Nadejdea cea buna si credinta in Domnul inimii mele. Si cred, cred, Doamne (ajuta necredintei mele), ca de vei mantui pe cel drept nu-i lucru mare, si de vei milui pe cel curat, nu-i nici o minune, ca sunt vrednici de mila Ta; ci spre mine pacatoasa sa faci minuni cu mila Ta...
        Iata de ce trec zilele in van pe langa mine, iar eu sunt cand Marta, cand Maria...
Iar cand sunt Maria, indraznesc, cutezand cu inima, sa adun o cununa mititica si necajita, cam jumulita ea, asa... Si dupa ce cu multa truda o adun si o impletesc, de-odata o izbesc de pamant cu parerile de rau si cu grairea impotriva, si cu toate cele rele care izvorasc fara stavila din adancul meu. Nu stiu exact de unde vin, dar izvorasc, drept va spun...
        La sfarsit, fiecare veti avea cununile voastre, adunate cu truda si cu migala, impletite cu acul rabdarii si cu andrelele patimirii. Si vor fi atat de minunate, ca nu ma voi satura sa va privesc. Atunci insa sa nu priviti la mine, cea dezgolita cu totul, caci in jur imi vor sta izgonite si jumulite toate cununile mele pe care cu truda le-am adunat,  si-ntr-o clipa le-am distrus...
O zi minunata sa aveti, cu Harul Domnului nostru Iisus Hristos! Amin!

miercuri, 19 octombrie 2011

A batut la usa ta cineva

     Am auzit la un bun parinte ca in istoria crestinismului exista un oras deosebit. Acest oras era locuit in totalitate de crestini, si aici vorbim de cei care sunt practicanti, iara nu de cei ce-si spun asa dar se poarta altfel. Ei, si toti locuitorii acelei cetati aveau multe virtuti, dar una din cele mai de seama – erau primitori de oaspeti. Ieseau deci adesea la raspantii, si intocmai ca in povestile celor o mie si una de nopti, cautau pe cineva pe care sa-l gazduiasca cu drag. Din cate am inteles devenisera vestiti pentru aceasta frumoasa virtute a lor, pe care o lucrau cu dragoste crestineasca, iar la un moment dat au primit cu totii mucenicia neramanand in urma nici un suflet sa povesteasca....
      M-am gandit adesea la asta si mai ales la faptul ca in acea lume se pare ca o mare atentie ii era acordata oaspetelui, unul din gesturile de mare si adanca smerenie era ca cel ce primea oaspetele sa-i spele acestuia picioarele. Va puteti imagina acest obicei?
In casa fiecaruia vin oaspeti, de fiecare data cunoscuti (intr-o oarecare masura), in majoritatea timpului rude (din fericire sau nu). Si stapana casei incearca sa se intreaca pe ea, primind oaspetele cu tot ce poate ea: mancare, cafea, asternuturi curate....
Va puteti insa imagina cum ar fi sa spalati picioarele oaspetelui?
Sa zicem ca intr-o zi vine sotul cu cineva, un om necajit, pe care vrea sa-l ajute si a carui nume nici macar nu-l cunoaste. Iata, l-a oprit pe drum intreband de ceva, iar sotul l-a adus acasa, ca sa-i ofere un pat si o masa calda intr-o noapte geroasa. Si poate nestiut, ca-n vechile timpuri, este un inger in chipul acelui om. Ori poate chiar Hristos... De unde si cum am putea sti? I-ati spala deci picioarele acestui om? Desigur, nu stim daca e om sau nu. Exista totusi si aceasta posibilitate, dar nu ati sti. V-ati apleca cu dragoste sa-i spalati picioarele? Ma gandesc ca marea majoritate dintre noi, femeile crestine, nici macar nu am scoate cearsafurile bune, ci am pune acolo... ce avem mai necajit prin dulapuri. Si nu am taia cea mai grasa gaina sa-i dam sa manance, desi cu singuranta ceva tot i-am da...
Ma gandeam la acest gest – cat implica el din partea noastra (sau ar implica mai bine zis, pentru ca nimeni nu-l mai face). Sa-ti pleci genunchii si sa iei fiecare picior sa-l speli, indiferent ca miroase, ca are unghiile neingrijite... Sigur, deja cred ca simt jena din stomac... Dar va puteti imagina ca ati face asa ceva?
      Si imi mai amintesc despre seara Cinei celei de taina, cand insusi Domnul nostru Iisus Hristos ” S-a sculat de la Cina, S-a dezbracat de haine si, luand un stergar, S-a incins cu el. Dupa aceea a turnat apa in vasul de spalat si a inceput sa spele picioarele ucenicilor si sa le stearga cu stergarul cu care era incins"... Ma gandesc la acea seara minunata si la pilda ce a facut-o Mantuitorul tuturor uncenicilor Sai. De ce a facut aceasta? Poate sa le arate ca cel ce vrea sa fie mai mare, sa se faca rob al tuturor dupa cum arata si cuvantul de mai tarziu al Apostolului: „Tuturor toate m-am facut, ca macar pe unii sa-i mantuiesc”... Si in acelasi timp mai arata ceva. Ganditi-va cu cata dragoste faceti baie la pruncul vostru mic, la bebelus, cu cata dragoste si atentie il inconjurati. Cum nu va scarbiti cu nimica de el si nici nu ganditi vreun rau, ci nu stiti cum sa faceti sa fiti cat mai blanzi in miscari si in atingeri si ii urmariti gestica si mimica fetei... Si desi este foarte obositor, zambiti si ii vorbiti cu dragoste. Iata o astfel de atitudine a avut si Mantuitorul fata de ucenici. I-a tratat pe fiecare in parte ca si cum El s-ar fi facut rob lor, smerindu-se foarte ( „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima”). A dat deci lor pilda de aceasta invatandu-i pe fiecare la fel, si urmand: „Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi”...
Iata avem si noi parte de aceasta chemare. Dar oare o mai urmam noi astazi? Facem vreodata astfel de gesturi de adanca smerenie cuiva mai „mic’’ decat noi? Ne-am incinge noi cu prosopul rabdarii din dragoste si am avea putere sa ne nimicim mandria pana-ntr-acolo incat sa ne micsoram cu totul in fata altcuiva? Si nu vorbim despre persoane fata de care avem evlavie, pe care le socotim mai sus decat noi, ci vorbesc tocmai de cei pe care ii nesocotim...
     Sa ne amintim deci de aceasta pilda de cate ori cineva ne va bate la usa. Sa-i raspundem cu dragoste si cu smerenie, sa ne facem marturisitori prin fapta a Domnului nostru.
Asa sa ne ajute Dumnezeu tuturor!

(Imagine preluata de aici.)

luni, 17 octombrie 2011

Despre netinerea de minte a raului


    Zis-a iarasi: Sfantul Apostol da o porunca ucenicilor sai, zicand: „Domnul este aproape; de nimic sa nu va ingrijorati, ci cererile voastre sa fie aratate lui Dumnezeu, si cererea cu multumire si pacea lui Hristos sa domneasca in inimile voastre” (Filipeni 4,5-7). Si in Evanghelia de la Marcu, Domnul zice ucenicilor: „Iertati tot ceea ce aveti asupra cuiva, pentru ca si Tatal vostru sa va ierte greselile voastre” (Marcu 11,25).
    Infricosat este acest cuvant al Domnului! Daca vezi ca inima ta nu-i curata fata de toti, sa nu ceri nimic lui Dumnezeu, altfel il ocarasti, ca fiind pacatos si neiertand pe aproapele tau, tu zici Celui ce cerceteaza inimile: „Iarta-mi pacatele mele!”. Un astfel de om nu se roaga in duh, ci numai cu buzele, in nestiinta. Ci, cel ce vrea, cu adevarat, sa se roage lui Dumnezeu in duh, in Duhul Sfant si cu inima curata, sa-si cerceteze inima sa inainte de a se ruga, sa vada, daca nu are ceva asupra vreunui om. Daca are, se inseala pe sine, ca Cel ce ar trebui sa-l auda nu este de fata, fiindca mintea nu se roaga, ci desfasoara o forma mecanica de rugaciune.
     Tot asa, cel ce voieste sa se roage cu curatie, trebuie mai intai sa-si cerceteze starea mintii sale. Daca zici: „Miluieste-ma!”, atunci si tu sa ai mila de cel ce te roaga ceva; daca zici: „Iarta-ma!”, si tu , ticalosule, sa ierti; daca zici: „Nu pomeni greselile mele!”, nici tu sa nu le pomenesti pe ale aproapelui tau; daca zici: „Nu pomeni greselile mele cele de voie si cele fara de voie!” – desi nu este sila- nici tu sa nu le pomenesti, nici trebuie sa cugeti ceva impotriva cuiva. Daca nu ai ajuns sa faci acest lucru, zadarnic te rogi, ca Dumnezeu nu te asculta, dupa cum zice toata Scriptura. Domnul zice si in rugaciunea de la Sfantul Matei: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12); si „Daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru, care este in ceruri, nu va va ierta voua” (Matei 6,14). Ti-am pus inainte toate cu dragoste, ca, ceea ce voiesti sa-ti faca Dumnezeu, sa faci tu mai intai si atunci vei primi dupa masura pe care ai folosit-o fata de oameni.
Daca iti curatesti inima fata de toata faptura, ca sa nu ti minte raul fata de cineva, ia aminte ca Dumnezeu este plinatate, sa nu o faci numai cu vorba. Tot omul, singur se leaga pentru gheena si singur se dezleaga, caci nu exista ceva mai neplecat decat vointa, fie ca inclina spre viata, fie spre moarte. Fericiti sunt cei ce iubesc viata vesnica, caci nu se vor poticni.
     Zis-a iarasi: Este o lupta a inimii, in taina, cu osteneala si sudoare impotriva gandului care te bantuie, dar sa nu-l lasi sa-ti rapeasca inima, caci cu anevoie o vei tamadui, daca nu vei avea de-a pururea inainte pacatele tale.
     Daca afli ca cineva ti-a facut un rau, intoarce-i cu bunavointa  in inima ta. Sa nu-l ocarasti, nici sa-l judeci, nici sa-l barfesti sau sa-l dai in gura altora si apoi cugeta: „Eu nu am nimic rau impotriva cuiva?”. Daca ai frica de gheena, aceasta va birui relele cu care ai vrea sa raspunzi pentru raul aproapelui, zicandu-ti: „Vai tie, tu te rogi pentru pacatele tale si Dumnezeu ti le rabda , fara sa ti le vadeasca pana acum, iar tu te manii pe aproapele si-l dai in gura oamenilor! Cu adevarat, nesterse iti raman pacatele, fiindca nu esti vrednic de nici o iertare”. Daca inima ti se inmoaie si nu tii minte raul, vei primi mila de la Dumnezeu; iar daca iti impietresti inima fata de aproapele, Dumnezeu nu va lua aminte de la tine.
     Zis-a iarasi: iarta-ma, ca eu sunt lipsti de toate si rusinat de pacate si, stiind acestea inima mi-e plina de rusine. Daca omul nu ajunge asemenea firii lui Dumnezeu, toate ostenelile sale sunt zadarnice. Plugarul care seamana, nadajduieste sa aiba rod imbelsugat, si daca arsita il strica, i se intristeaza inima pentru paguba semnitei si pentru osteneala cu care a lucrat pamantul. (...)
Iata lucrurile cele mai de seama care robesc pe fiii lui Adam: castigul, slava, odihna, lauda pentru pacat, impodobirea trupului ca sa fie frumos si sanatos si cautarea hainelor scumpe. Acestea hranesc placerea pe care sarpele a pus-o in gura Evei, si noi recunoastem ca suntem fiii lui Adam, care dupa aceste ganduri, care ne fac vrajmasii lui Dumnezeu. Deci, fericit este cel care s-a rastignit, a murit, s-a ingropat si a inviat innoit, cand se vedea ca este asemenea firii lui Iisus Hristos, si ca paseste pe sfintele Lui urme, pe care le-a lasat pasii Sai, cand S-a facut om, pentru lucratorii Lui, care sunt Sfintii. Ca cel ce are smerenie, umilinta, golatate, saracie, iertare, pace, rabdarea ocarilor, negrija fata de trup, indrazneala fata de uneltirile celor rai si, lucrul cel mai minunat, cel ce are dreapta socoteala in toate si primirea iubitoare a oamenilor, cel ce ajunge la acestea si inlatura cele nefiresti, cu adevarat acela este al lui Hristos. Caruia I se cuvine cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.

Asketiconul Cuviosului Isaia pustnicul (pag. 106-110)

vineri, 14 octombrie 2011

De ce iubesc ortodoxia

Pentru ca sunt fericita cand vad copiii alergand veseli sa primeasca Sfanta Impartasanie. Pentru ca ma simt coplesita atunci cand obosita, dupa o zi de calatorie, ajung pelerin intr-o manastire de munte unde izvoarele susura, brazii stau mandri si semeti, iar monahii sau monahiile pastreaza sub cheia surasului tainele rugaciunilor.
Pentru ca este atata lumina-n ea. Pentru ca nu m-as plictisi niciodata sa privesc candela ce arde dinaintea icoanei in puterea noptii sau lumanarile aprinse pentru vii si morti.
 Pentru ca iubesc speranta vietii ce va sa vie licarind in ochii batranilor nostri a caror maini miros frumos a placinte, gutui, mere si cozonac.
 Pentru ca orice mica stea poate deveni mare in panteonul sfintilor nostri. Pentru ca sfintii arhangheli sunt la mare cinste asezati.
 Pentru ca e singura care imi daruieste desavarsita dragostea Maicii Domnului.
Pentru ca m-a imbracat pe mine si pe cei dragi mie in haina sfantului Botez, haina cu care nadajduiesc sa mor vietii acesteia. Pentru ca stiu ca nu voi muri niciodata, indiferent de ce s-ar intampla. Pentru ca exista rau si bun, Rai si Iad, pentru ca exista atata viata in ea.
Pentru ca atunci cand merg la Sfanta Liturghie ma incarc de toate cele bune si de folos.
Pentru ca sfintenia in ortodoxie are miros de tamaie si mir si gust de Sfanta Impartasanie si aghiazma.
Pentru ca-mi picteaza Cerul vietii in culorile smereniei, evlaviei si ale sfinteniei si am unde privi ca sa le invat si am de la cine sa invat toate acestea.
Pentru ca-mi spala pacatele mele pe care le ia pe umerii ei, ca sa puna cuvant bun inaintea Celui Bun pentru mine, nevrednica, ocrotindu-ma ca o closca pe puii ei.
Pentru ca iubesc sunetul clopotelor si zgomotul de toaca ce anunta orele de rugaciune care ne vor uni intr-un popor imbracat in aceeasi uimitoare haina a credintei.
Pentru ca atunci cand alerg plangand la Domnul si suspin inaintea icoanei Sale, El ma aude si ma asculta.
Pentru ca darurile Sale nu mi le da pe termen limitat sau in functie de virtuti pe care nu le am si nu le voi avea niciodata. Ci le da dupa mare mila si ingaduinta Sa.
Pentru ca stie sa ceara si cere totul, daruind totul, amplificat printr-o lupa enorma a sfinteniei.
Pentru ca atunci cand mi-e mai greu sufera impreuna cu mine si se roaga impreuna cu mine. Pentru ca atunci cand rad, rade cu mine si ma imbratiseaza ca un parinte.
Pentru ca nu sunt niciodata singura de vreme ce nu ma pot mantui singura ci numai prin oameni si impreuna cu ei.
Pentru ca nu sunt eu centrul universului si nu pune pe mine corvezi de nepurtat, ci cu ingaduinta imi spune ca am neputinte si ma ajuta sa mi le port.
Pentru ca atunci cand aud vocea parintelui la Biserica ma simt acasa, o senzatie de nedescris de pace deplina.
Pentru ca ma iubeste...ma binecuvinteaza, ma intareste intru rabdare imi daruieste putere sa nadajduiesc, sa cred si sa iubesc.
Ar mai fi mii de motive, dar va las si pe voi sa spuneti de ce iubiti ortodoxia. Da, voi, cei ca mine, cei ce va impartasiti din acelasi Sfant Potir cu acelasi Trup si cu acelasi Sange. Fratii si surorile mele ortodoxe, voi.
Cu drag ma rog sa fiti binecuvantati acum si in vecii vecilor. Amin

miercuri, 12 octombrie 2011

Supermenajera

     De fiecare data cand intru in casa cuiva ascult dezvinovatiri care nu-si au rost. Aproape fiecare persoana isi imagineaza ca intru in casa sa (bastionul singuratatii si intimitatii sale) cu gand sa verific starea curateniei. Auzi scuzele care se servesc mereu cu ocazia asta si nu va mint, si eu adesea le-am servit. Simt jena celuilalt, spaima ca as putea vedea in nu stiu ce colt sosetele aruncate aseara in graba sau farfuria in care a mancat sotul de dimineata inainte de a pleca la servici.
     Vreau sa va anunt ca daca as intra intr-o casa in care toate sa fie perfect curate si la locul lor as simti ca persoana respectiva nu are o viata privata, ca traieste doar pentru ceilalti. Sa stai mereu sa pandesti ultimul fir de praf de peste tot in loc sa citesti viata unui sfant sau sfaturile unui pustnic, nu mi se pare o optiune demna de un crestin. Imi plac femeile care declara deschis "ma duc la Vecernie” caci stiu ca exista viata in ele, o viata care clocoteste de dor pentru Hristos. Mi-e drag de ele si nu as putea niciodata sa pun o eticheta pe ele ca ar fi „nu-stiu-cum” pentru ca vezi, nu au sters praful.. Pai, praful se pune, aia e treaba lui, sa se astearna peste tot... Asa cum e treaba paianjenilor sa teasa panza. Evident, nu voi spune si departe de mine a sustine ca nu trebuie gasit timp si pentru aceste detalii, dar de ce sa se exagereze???
      Cu ani in urma am intrat in bucataria cuiva, parca ar fi fost sanctuar. Toate erau atat de curate si aratau ca noi... Pe foc era o oala in care fierbea o ciorbita si alaturi o alta oala in care se faceau perisoarele pentru ciorbita... Aragazul era fara de pata de parca ar fi fost atunci prima oara deschis (desi femeia gatea zilnic pentru familia ei) iar din cand in cand mai stergea o inchipuita lacrima de apa pe oala cu o carpa alba ca zapada.. Nu, sa stiti ca nu stia ca voi veni in vizita si nu ma astepta... Era de o curatenie exagerata as spune. Se vedea ca petrece mult timp din zi pentru asta exclusiv. E drept ca statea acasa, nu avea servici, dar tot atat de drept este ca nu am auzit-o niciodata ca ar fi citit vreo carte. Singurele informatii culese erau de la televizor, care mergea in surdina aproape non stop.
Nu am nimic cu femeile care adora sa fie totul steril, dar mi se pare o desfasurare de timp si de forte si de energie inutila la un moment dat.
Am mai vazut o emisiune sau film in care o persoana facuse o curatenie extraordinara in apartament, Si altcineva trebuia sa vina sa faca „testul cu manusa”- o manusa alba, imaculata. Primul lucru, s-a dus si a dat cu degetul inmanusat pe deasupra usii... Chiar sunt curioasa cam cate persoane au timp sa se ingrijeasca de absolut toate detaliile, sa stearga praful si deasupra usii, si in lampa care atarna din tavan, si dupa toate dulapurile. A nu, fara ajutor, ca nu se pune. Vorbim de o familie in care sotul nu-si ajuta sotia la treburile casnice, in care sotia are servici, si poate eventual si copii. Cam ce fel de viata as vedea pentru femeia aceea care tinand cont de toate regulile tine totul lacrima? Pai va spun cum: cu carpa in mana, vesnic frecand si spaland, altfel nu.


Este acesta idealul femeii crestine? Cam cum si cat timp putem rupe sa citim si o carte, sa mai facem si o rugaciune, un acatist sau paraclis, cam cat sa mai rupi sa faci si temele cu copiii?? Cam cand sa mai ai grija de pervaz- ca nu l-ai sters de praf, de geamurile termopan (sau nu)...
Asta ca sa nu mentionez persoanele care stau la curte si mai au si gradina, ca acolo trebuie sa stai sa ai grija de legume si fructe si flori, sa le uzi, sa le legi, sa le prasesti etc...
Sa ma intorc de unde plecasem. Eu asa intrevad viata femeii pururea pregatita de „testul cu manusa alba”: seaca si searbada.. Trista iremediabil.
Am sa-mi iau luxul in viata mea si voi primi sa fiu denumita oricum, pentru ca mult mai important mi se pare sa joc un joc cu copilul meu, sa port o discutie cu sotul meu, sa merg la plimbare cu ei, sa facem un acatist impreuna, decat sa am o singura grija - marea curatenie. Ce sa spun mai mult decat ca degeaba e curat paharul pe dinafara daca inauntru e murdar....
    Domnul sa ne ajute sa gasim calea catre El si sa ne lumineze sa ne pazim pe drum de feluritele idealuri care nu au nimic a face cu El.

marți, 11 octombrie 2011

O icoana minunata

  Zilele trecute am dat tot cautand pe internet peste aceasta icoana, care se numeste Maica Domnului cu Pruncul, de la Kiev. Desi ulterior am vazut ca nu este icoana facatoare de minuni la care se face referire peste tot cand vine vorba de icoana Maicii Domnului de la Kiev, nu am putut sa nu ma bucur enorm de ea.
Marind fotografia, am observat cat de minunat este lucrata in detaliu. Priviti chipul Maicii Domnului mai de aproape: cata gingasie si delicatete, cata ingereasca frumusete...

    Cat despre cei doi sfinti aflati la picioarele Sale, par a fi cuviosii Antonie si Teodosie:

     Va las sa va bucurati inimile de aceste daruri minunate. O zi binecuvantata sa aveti!

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Rugaciune la ziua de nastere

  Dumnezeule Preasfinte, cum voi putea sa-Ti multumesc cu vrednicie pentru viata ce mi-ai dat? Tu m-ai scos din intunericul nefiintei si viata mea este un dar al bunatatii Tale, care m-a pazit pana acum, ma sprijineste in necazuri si-mi intampina trebuintele. Tu esti Cel ce priveghezi asupra mea, indreptezi pasii mei in calea binelui si ma aperi de ispite. Cand ma ratacesc, Tu ma intorci in calea poruncilor Tale, cand ma poticnesc, Tu ma sprijinesti; cand cad, Tu ma ridici si cand pacatuiesc, Tu ma intorci si-mi deschizi parintestile Tale brate.
    O, cat de multe sunt datoriile mele catre Tine, pentru ca mi-ai dat viata si mi-ai dat in toate zilele semne despre parinteasca Ta bunatate si ingrijire. Plina, asadar, de vie recunostinta, Tie iti inchin toate zilele vietii mele - si mai ales aceasta zi de sarbatoare pentru mine - si ma rog cu umilinta ca bunatatea Ta sa nu ma paraseasca in tot timpul vietii mele, si intelepciunea Ta sa ma povatuiasca totdeauna in calea binelui si fericirii. Pentru rugaciunile si mijlocirile sfantilor  si ale Preacuratei Maicii Tale. Amin.
 *
 Doamne iti multumesc Tie pentru binecuvantarile Tale! 

vineri, 7 octombrie 2011

Pana cand


     Ca fiecare dintre voi citind mi-am format o parere despre cum era crestinismul in primele secole si mai ales despre cum ar trebui sa fie crestinismul zilelor noastre.
Si obsesiv imi vin in minte aceleasi intrebari privind la stadiul la care ne aflam noi astazi, la adancimea in care am cazut cu totii. „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. 
     Ca sa poti sti ce inseamna asta ar trebui sa-ti traduci in inima iadul. Pentru noi iadul e disperarea si chinul. Dar toate disperarile si chinurile noastre vin din neputinte si patimi. Ori asta ar insemna ca iadul este o viata fara sfarsit sa traiesti inlantuit de propriile patimi si pacate care te chinuie ingrozitor.
    Sa zicem ca iubesti pe cineva mai mult decat pe Tatal. Atunci vine chinul care te rupe de persoana respectiva la un moment dat, pentru ca ai asteptari mari, pentru ca te dezamageste crunt, pentru ca nu poti iubi pe Dumnezeu mai mult. Si atunci te intorci tot impotriva Lui si intrebi cu obraznicie, printre lacrimi, „de ce, Doamne?” Nici nu mai indraznesc sa pomenesc de cei pe care ni-i ia Domnul de langa noi. Si toata dragostea noastra patimasa indreptata catre sot, sotie, copil, mama, tata, frate, sora, se intoarce impotriva noastra.
Ne arunca intr-o disperare, dar asta doar pentru ca nu indeplinim prima si cea mai mare porunca. Admit ca e greu sa iubesti pe Cineva pentru ca nu-L vezi, nu-L auzi si nu-L simti, desi asta e totusi o minciuna sfruntata. Nu cred, eu in adancul inimii mele, ca exista un singur om pe globul pamantesc sa nu fi simtit macar o singura data dragostea si mangaierea lui Dumnezeu.
 Deci nu-L iubesti, dar poti iubi pe aproapele, in care poti regasi franturi oglindite din Chipul lui Dumnezeu. Si ce faci? Pai in primul rand iti pui intrebarea cine este aproapele. Nu toata lumea este aproapele, cel putin eu nu asta am inteles. Pot trata pe oricine ca fiind aproapele, asta nu inseamna ca si este aproapele meu. Dar indiferent cine ar fi aproapele, nu-l poti iubi ca pe tine insuti. De ce? Pai ori nu te iubesti deloc pe tine insuti, si atunci e cam greu sa stii cam cum sa iubesti pe aproapele. Daca ar fi sa-l tratezi ca pe tine, atunci nu i-ai vorbi, nu l-ai purta in rugaciuni, nu l-ai trata decat steril si sec. Si mai exista cealalta varianta cand te iubesti nespus („pentru ca meritati”, nu?) Ei si iarasi devine greu.
Si vedem ca nu indeplinim nici prima porunca si nici pe cealalta. Luam orice indreptar de spovedanie si iarasi bifam ca intr-un rebus majoritatea pacatelor, mai ales ca fiecare pacat se face si la nivelul gandului si al inimii si trebuie sa recunosti in fata lui Dumnezeu ca le-ai facut pe toate, macar cu inima si cu gandul.
De pilda ai ucis. Cum sa ucizi? Pai simplu - cu cuvantul. Ucizi spunand un cuvant care doare, pe care l-ai spus sa doara crancen. Ucizi cand spui un cuvant mincinos, de care tu in interiorul tau recunosti ca e mincinos. Ucizi cand cineva ti-a spus secretul inimii sale si tu il insiri tuturor. Ucizi cand arunci cu pietre, cu cuvinte si cu furii. Ucizi cand vorbesti fara sa-ti pese crezand ca celalalt trebuie sa suporte palmele vorbelor tale, pentru ca, nu-i asa, asa esti tu, si n-are decat sa accepte orice de la tine. Ucizi cand lovesti in ce are mai drag cineva in adancul inimii sale. Cu vorba, desigur, nu cu altceva. Arunci otrava din tine si o scuipi pe aproapele. Si-ai ucis. Ce-ai ucis? Pai increderea in oameni pe care o are persoana respectiva, dragostea, nadejdea ca pot fi si oameni care se straduie sa nu loveasca. Poate de aceea tacerea este atat de placuta lui Dumnezeu: „ce este da, da, ce este nu, nu”... Un simplu da si un simplu nu , nu pot lovi. Poti ajuta pe cineva si tacand, vorbindu-i doar in rugaciune, sa-i vorbesti doar rugandu-te pentru el.
Si ma intorc deci la „tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”.  In acest caz, iadul ar fi sa-i pierzi pe toti cei dragi prin cuvintele pe care le-ai zis mereu, sa porti blestemul de a fi mereu singur, fara nimeni apropiat, pentru ca ii indepartezi pe toti. Cu fiecare cuvant sa te indepartezi de celalalt, desi ai vrea ca fiecare cuvant sa fie punte de legatura, pod sufletesc. Si sa se intample ca intr-un film prost, tocmai pe dos.
     Cred ca fiecare purtam in noi samburele de rai si samburele de iad. Adica avem in noi puterea de a cuceri raiul, si avem si patimile care ne pot arunca in iad. Si mai cred ca trebuie sa ne punem des intrebarea: „pana cand?” Adica „pana cand voi zace in patimile si pacatele mele, pana cand ma vei mai rabda, Doamne? Pana cand voi continua sa ma mint singur pe mine insumi si sa cred ca sunt perfect si nu trebuie sa fac nici o schimbare in viata mea pentru ca asa sunt eu, asta sunt eu? Pana cand ma voi rupe de Dumnezeu si de aproapele prin ceea ce spun, fac si gandesc? Pana cand nu voi baga in seama sfaturile bune? Pana cand voi crede ca eu am dreptate si stiu totul, neincrezandu-ma in cuvintele Mantuitorului care spune ca nu poti sluji la doi domni? Pana cand voi continua sa imi bat joc de viata si de sufletul si de inima mea? Pana cand voi aduna in inima toata uratenia si hidosenia lumii, pentru ca eu ma incred mai mult in lume decat in Hristos?”
Stiu ca e greu, stiu ca e uneori aproape imposibil sa facem primul pas. Sa fie dar acesta primul pas. Sa incepem cu intrebarea: „pana cand?”

joi, 6 octombrie 2011

O alta fata a sarbatorilor Iasului

     Dimineti reci in care imi grabesc pasii catre servici. Ca orice alte dimineti, fara nici o alta schimbare. Sau dupa cativa pasi, poate ca da... vazand grupuri- grupuri mergand in pas vioi, aproape alergand... Cu bagaje, cu flori, cu scaunele in mana, cu papornite, sacose. Apoi comerciantii ad-hoc, cu scaunele de vanzare, batiste si buchete de busuioc. Ii vezi mai peste tot, din cativa in cativa metri, cu gura mare, aproape iti baga pe gat ceea ce vand.
Nu, nu am nevoie de scaun. Daca sunt sigura? Da, sunt sigura. Nu, nici de batista nu am nevoie, de busuioc  nici atat - acolo unde ma duc, adica spre servici. Oh, stai asa, am uitat, uite randul, nu pot trece de ei. Jandarmul te intreaba politicos si rece unde mergi. Pai spre servici. „Va rugam ocoliti”. Mda, spui ceva in barba si te indrepti spre directia aratata. Acolo alt jandarm. „Unde mergeti” O iei de la capat.... Aproape te sufoci sa dai atatea explicatii...
Venind de la servici, daca ai ghinionul si copilul inca mai este la gradinita, si este tocmai la gradinita Sfantul Nicolae, mergi sa il iei. Cat mai tarziu, ca poate cine stie, intre timp merg altii inaintea ta si le explica jandarmilor ca este gradinita acolo. Dar nu, stupoare „Este o gradinita aici?” te intreaba stand la 4 metri de incinta... Oamenii asezati la rand stau intr-o asteptare extinsa. Se aude parca de departe un zumzet, mai toti vorbesc, povestesc. Fiecare grup se adauga si coada incepe sa serpuiasca pe strazi si se tot lungeste, si se tot lungeste...
Mai apoi tarabele inunda centrul orasului, vanzand absolut orice iti poate trece prin cap. Imi aminteste de momentul in care Domnul Iisus a intrat in Templu si a inceput sa darame tarabele. Trebuie sa fi fost ca aici: profitand de sarbatoare vand de toate, e adevarat ca nu in pragul Catedralei (acolo sunt doar tarabele care vand icoane, sticlute cu mir si alte obiecte de acest gen - nu pot fi toate numite obiecte bisericesti). Multime de lume bulucita, curioasa, taraganand pasii, privind si intreband, un vuiet nestins... Miros de mici in zi de post. Ma intreb pentru bietii oameni, pelerinii veniti de departe, bolnavi, obositi, tristi si ingandurati, insetati si flamanzi, cum o fi pentru ei mirosul asta innebunitor de mici..
Incep in fiecare seara in acel miros ce abunda de pretutindeni a copt, a turta dulce, a multime de bunatati,  sa se auda boxele in care doua sau trei formatii sunt invitate sa cante. Se aud de atat de departe incat nu ma pot intreba daca aceasta sarbatoare a Iasului- care cade fix de sarbatoarea sfintei Cuvioase noastre Paraschiva de la Iasi, o fi pe placul sfintei. Sunt convinsa ca racla i se zguduie de zgomotul boxelor. Cum si-ar putea cineva imagina ca sfanta de bucura de asa ceva? De toata nebunia asta, un balci extins si insipid... Cum ar putea cineva care sta si vede fata lui Dumnezeu, aude muzica ingerilor si gusta bunatatile Raiului sa se bucure ca este „cinstit” cu tot felul de concerte rock, de bucatarii de strada gen fast food, de toate cate se intampla...
Totul culmineaza fireste cu artificiile de final, bubuituri care mie personal imi amintesc doar de razboi. Muzica ce insoteste exploziile este aleasa cu certitudine sa incante. Acum doi ani senzatia pregnanta era ca se deschid portile iadului. Cu surle si trambite si artificii, fireste... Nu stiu ce gen de muzica era si nici nu m-a interesat. Am fugit cat de repede am putut de acolo. In timp ce oamenii se ingramadeau cat mai aproape sa vada, eu nu stiam cum sa merg impotriva curentului si sa scap. A fost ultima oara cand am mai mers, nu mai vreau sa vad nici un fel de artificii, niciodata...
Nu stiu de ce nu s-au putut alege sarbatorile Iasului in orice alt moment al anului. Poate pentru a umbri sarbatorirea sfintei noastre?
     Piosenia si evlavia sunt rara avis, nu le mai vad decat rar. Iar cand le vad au riduri si lacrimi innnodate in barba pentru ca un hot le-a lasat fara ultimii bani de tren care sa le poarte spre casuta lor. Nu este an sa nu se intample la fel. La sfarsit, cand tragi linia si aduni si scazi, de fiecare data vezi cate o inima franta, cel putin una, care a fost jefuita. Nu, nu doar de bani, ci de tot ce stransese mai bun in inima. Pentru ca vin pelerini care au atata dragoste de Cuvioasa Paraschiva, incat stau zi si noapte flamanzi, fara sa manance, in mirosul de care aminteam, citind paraclise si acatiste, postind cu totul, in ploaie, in frig, doar sa ajunga sa-si plece genunchii si sa se roage. Si acolo, nu au timp in cateva secunde sa-si spuna pasul Cuvioasei, sunt impinsi in graba sa plece, ca sa aiba timp toti doar sa sarute racla... Probabil multi isi imagineaza altfel momentul, dar obositi de drum li se pare probabil halucinant cand in sfarsit ajung in fata sfintei. Ma intristeaza si nu stiu cum altfel s-ar putea organiza aceasta intalnire si cinstire a sfintei.
      In curand va incepe din nou nebunia. Si aud in adancul inimii mele atat:
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?
Nimic, Doamne, nimic, toate sunt vanare de vant….

marți, 4 octombrie 2011

Leapsa...

...primita de la Candela luminii...


Filmul pe care l-aţi vizionat de cele mai multe ori
Ostrovul – pare desprins din Pateric. Este unul din putinele filme care se muleaza dupa credinta ortodoxa pana in profunzimile ei.

Anotimpul preferat
Greu de zis pentru ca oscilez intre anotimpul Craciunului cand imi place sa stau in deplina liniste, langa soba, sa aud focul trosnind lemnele, cu o cafeluta sau un ceai fierbinte si o carte buna in mana, ori poate cu un goblen. Iar celalalt este anotimpul Pastelui cand lumea zumzaie de treaba, toate lucrurile par a fi intr-o graba nebuna, mai putin slujbele din saptamana Patimilor, cand mirosind a mir participam cu trup si suflet in fiecare seara in Biserica. Noaptea de Inviere- rau de lumini aprinse intru nadejdea vietii ce va sa vie.

Unde mergeţi vara asta?
Am cutreierat pe la manastiri in Moldova si in Ardeal. Am ajuns, Har Domnului si ne-am inchinat la Maicuta Domnului la manastirea Nicula, ne-am umplut de bucurii la manastirea din Pasul Tihuta si am petrecut ore de vis ca pelerini in chiliile sfintilor nostri ce inca mai traiesc.

Cartea pe care o iubiţi cel mai mult
Langa Parintele Porfirie. Dar tot atat de bine pot spune si  Patericul egiptean si  Vietile sfintilor. Desi in mod normal ar trebui sa numesc Cartea cartilor, cartea de capatai a noastra, a crestinilor : Biblia

Serialul la care vă uitaţi cu plăcere
Ferma victoriana. Ma gandesc ca e foarte dificil s-o iei de la capat intr-un tinut vitreg, unde nu poti achizitiona nimic, fara sa ai tot confortul cu care ne-am obisnuit, in care am deschis ochii catre viata…

Aveţi ticuri verbale? Daca da, care sunt?
Nu stiu daca am. Daca am, in mod cert nu sunt constienta de ele.

Dacă ar fi să vă descrieţi în 3 cuvinte
Inima zbuciumata si imbatranita.

Oraşul în care v-ar plăcea să locuiţi
Orasul nu ma mai incanta catusi de putin. As prefera mai degraba un sat afiliat unei manastiri.

La ce oră v-aţi trezit azi şi de ce?
7.00. Sa pregatesc copilul pentru scoala.

Fumaţi? Daca da, ce ţigari preferaţi?
Nu.

Ce gen de muzică preferaţi?
Prefer muzica bizantina. Imi place extraordinar de mult sa ascult Acatist de multumire Slava lui Dumnezeu pentru toate, in varianta lui Marian Moise. Dar ascult rar, majoritatea timpului nu ascult muzica.

Formaţii pe care le recomandaţi
Depinde carei categorii de varsta ma adresez. Si chiar si daca vorbesc de categorii de varsta, sa nu uitam ca suntem fiecare diferiti, avem gusturi diferite. Ce-mi place mie nu neaparat place altcuiva…
 Predau leapsa catre Corina, Ana, Elena Valentina, Elena si ultima dar nu cea de pe urma, Andrei.

luni, 3 octombrie 2011

Cuvant despre taierea voii

     Ava Dorotei spune: daca vrem sa ne schimbam cu desavarsire si sa ne eliberam de lume, sa ne deprindem cu taierea voii noastre, si astfel, putin cate putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la nepatimire...
      Pe timp scurt, ne putem taia zece voi astfel, si iata cum: sa presupunem ca cineva strabatand o cale scurta, a vazut ceva, si gandul ii spune:”Uita-te intr-acolo...”, iar el ii raspunde gandului: „Nu vreau sa ma uit”, si isi taie voia, si nu se uita; sau ca da peste niste oameni care vorbesc desertaciuni intre ei, si gandul ii spune:” Zi si tu cutare lucru”, iar el isi taie voia si nu zice; sau ca ii spune gandul: „Du-te si intreaba pe bucatar ce fierbe acolo”, iar el nu se duce, si isi taie voia, si asa mai departe. Taindu-si in felul acesta voia, capata deprinderea de a o taia si, incepand cu putin, ajunge sa si-o taie fara greutate si linistit chiar in lucruri mari, si orice s-ar intampla ramane netulburat, ca si cum s-ar fi implinit propria lui dorinta...si de la patimire ajunge la nepatimire... Iata cat de radical lucreaza taierea propriei voi...


Preasfintitul Ieremia Zavoratul- Doctorie duhovniceasca- adunata de la lume


Ai cazut...

" Ai căzut pentru că ai refuzat să înţelegi fără să cazi, pentru că nu îndrăzneai să trăieşti la adâncimea inimii, ci preferai s-o împietreşti ca nu cumva să simţi ce te-ar fi "deranjat" din ce aveai atunci de făcut. Dar când ai căzut, te-a durut (marele şi minunatul dar dat nouă de Dumnezeu la cădere) şi durerea, ajunsă mai mare decât plăcerea pentru care te-ai îndepărtat de Dumnezeu, ţi-a înmuiat inima şi ai auzit şi simţit dragostea lui Dumnezeu din ea. Domnul e acolo, în inima noastră, dar noi nu suntem acolo şi preferăm să o înfăşurăm într-o carapace de nesimţire tare ca piatra, ca să nu ne doară inima şi să nu ne "batem capul"!
Necazurile ne înmoaie inima, dar n-am avea necazuri dacă am trăi cu inima înmuiată de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci, orice durere ar fi dragoste vie, jertfelnică. Dar noi nu vrem să jertfim nimic, şi ne împietrim. Această inimă de piatră ne face să ne purtăm într-un fel în care provocăm necazuri celor din jur şi, pin ei, şi nouă! Acesta e cercul blestemat al urii şi violenţei în care intrăm prin refuzul poruncii iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Durerea din necazuri este chemarea plină de iubire a lui Dumnezeu să ne oprim şi să-L cunoaştem şi să alegem să trăim cu El, în El, Viaţa Lui, Bucuria Lui!"

 Maica Siluana
Preluat de  la Rafaela

duminică, 2 octombrie 2011

Pelerini catre manastirea Vladiceni

Dupa podul ce duce spre Bucium, in Iasi, imediat la stanga, se vede un indicator care indruma pelerinul catre manastirea Vladiceni. Drumul, denumit din vechime ''drumul hotilor'' va arata dupa doar 2 km splendoarea asezamantului.
Formele deosebite ale acoperisului care strange parca toti credinciosii ca o closca sub aripile ei, incarca sufletul de frumusete.
Acest asezamant monahal este atestat inca din anul 1415, binecuvantand intreaga Moldova. Obstea, alcatuita din monahi este bine primitoare de pelerini. Daca veti cere blagoslovenie, orice ieromonah va va intreba daca sunteti veniti de departe.
Lacasul este inchinat Sfantului Ioan Evanghelistul, lucru sesizabil inca din mozaicul de pe frontispiciu.
Putini insa cunosc multitudinea de comori spirituale ascunse in acest lacas. Nu putin lucru este icoana de 2 metri inchinata Maicii Domnului, icoana pictata chiar in Sfantul munte Athos dupa icoana Maicii Domnului Ivirita. Se spune ca ar fi apartinut manastirii Prodromu. Inaltimea icoanei cat si perfectiunea executiei, frumusetea nespusa, senzatia ca Maica Domnului e vie, sunt de-a dreptul coplesitoare. Multi crestini dau marturie ca este si facatoare de minuni.
Nu este insa singura icoana a Maicii Domnului extraordinar de frumoasa, pe care o gasiti aici. De-a dreapta si de-a stanga Sfantului Altar veti gasi si alte comori.
Icoane vechi ale Maicii Domnului adancesc perceptia asupra ingerilor ce strabat vazduhul pazind odoarele.



Manastirea mai adaposteste spre inchinare si sfinte moaste: ale Sfantului Ioan Evanghelistul, ale Sfintei Mucenite Chiriachi si ale Sfantului Mare Mucenic Mina, precum si unul din vestmintele Sfintei Cuvioase Paraschiva de la Catredala Mitropolitana din Iasi.
 Ce as mai putea adauga? Nimic in plus. Orice pelerin stie ca inchinarea in sfintele lacase il umple de bucuria cea buna. Ca inima simte si tresalta in apropierea sfintilor de parca ar presimti Raiul.  Ca binecuvantarea coboara lin impreuna cu pacea pentru pelerin...
Asa sa coboare si peste voi toti pacea cea binecuvantata astazi, duminica, prima zi a saptamanii...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate