marți, 31 ianuarie 2012

Pastiluţa duhovnicească

      Cel ce se pocăieşte cu adevărat de faptele sale cele rele singur se mustră pe sine şi cu răbdare suferă ocările celorlalţi; iar cel ce face pocăinţă mincinoasă, nepomenind căderile sale, se ceartă şi, gâlcevindu-se, grăieşte întru nemulţumirea sa: ‘’Dumnezeu să-i plătească precum merită”, iar despre sine spune cu obrăznicie: ‘’Ce-am făcut?”. Mustrând pe unul ca acesta, Dumnezeu spune prin gura proorocului Ieremia: Nu este om care să se pocăiască, dacă răutatea lui spune: Ce-am făcut?
*
      Semnul adevăratei smerenii este nu a revărsa singur asupra ta ocări, ci a suferi cu răbdare atunci când te ocărăsc alţii.
       Cel ce neprimind slava omenească se judecă pe sine insuşi, dar se necăjeşte când îl defaimă alţii, se amăgeşte cu smerenia cea părută, ponegrindu-se pe sine mai mult din dorinţa de a plăcea oamenilor decât din fapta bună.


Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul- “Patericul lavrei Sfântului Sava"

vineri, 27 ianuarie 2012

Gândul zilei

"Sunt aşa mic şi neînsemnat, dar pretutindeni sunt păzit" 
(Acatist de mulţumire "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!")


Meteora iarna    (imagine preluată de aici )



miercuri, 25 ianuarie 2012

Despre bârna din ochii celorlalţi

      Am observat ca multe persoane mai mult sau mai putin declarat crestin-ortodoxe se intrec sa isi dea cu parerea cu referire la ceilalti crestini. Cred ca este foarte greu sa reziste acestui „sport’’ de a invinovati pe ceilalti de neputintele lor, intocmai precum fariseul pe vames zicandu-si in sinea lor in vreme ce-si ignora bârna din proprii ochi: „Dumnezeule, multumescu-Ti ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau chiar ca acest vames”.  Ba inca se mai iau si de Biserica intinand numele Celei al carei unic cap este Insusi Mantuitorul, aruncand cu noroi in toti cei care cu putere cred si se incred in Dumnezeu, din pricina propriilor neputinte.
      Cand oare vor invata ca numai smerenia este cea care inalta pe om si nu judecarea celorlalti? Cand oare vor incepe sa inteleaga propriile neputinte? Cand vor intelege ca mai mult ii ridica sa-si vada propriile pacate si nu sa se creada mai sus decat cei pe care ii judeca cu atata asprime si ura? Am zis ura? Ura am zis, pentru ca ura este si intunecarea mintii -  sa ajungi sa urasti, sa barfesti, sa arunci cu noroi la cine apuci pe cel ce te-a iubit si ti-a facut vreodata un bine. Iar de nu ti-a facut nici bine, nici rau, cine esti dar sa-l judeci? Oare, frate sau sora intru Hristos Domnul, te-ai facut tu insuti cu de la tine putere Judecatorul? Ala nu-i bun, si nici aia nu e buna, cealalta are bube-n cap sau cutare a zis si cutare a facut...Ca Dumnezeu celui mandru ii sta impotriva, uita cu totul...
      Cat de urat trebuie sa fie inaintea lui Dumnezeu fapta de a insira tuturor un secret pe care cineva ti l-a spus despre inima sau trecutul sau sufletul sau.... Un fapt pentru care poate acela se pocaieste pana la lacrimi in adanc si plange si suspina ca a ajuns de a facut... Iar „fratele” se grabeste sa spuna cui sta si il asculta „cutare a cazut in pacatul cutare”... Cui foloseste oare aceasta barfa? Celui ce o face cu siguranta nu si mai cu siguranta este ca Dumnezeu care a spus „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” nici atat... Nu pentru altceva, ci pentru ca Dumnezeu cel darnic si Bun si Mult-milostiv ii priveste pe toti egal, toti sunt copiii Lui. Si daca unul din fii loveste pe celalalt, desi amandoi iti sunt fii, nu te bucuri de cel ce a facut rau, ci incerci sa-l certi pe cel ce a facut raul si sa alini pe cel ce l-a primit...
       Este si aceasta o fapta a milosteniei sufletesti, cred, sa nu urasti pe cel ce cu ura imprastie venin despre tine. O, dar cat de greu sa  ajungi la o asemenea masura ! Si cat de usor, totusi, caci daca fiecare ar privi spre sine, spre propriile greseli si s-ar cai de ele, atunci nu ar mai avea timp sa priveasca la celalalt...
      Nu odata am auzit de la cei ce merg la Biserica cum judeca persoanele din jur, ca au facut si au dres. Eu insami am facut aceasta greseala, pana intr-o zi cand Domnul m-a luminat. Dar cine sunt eu si cat tupeu sa am sa merg la Biserica chipurile pentru Sfanta Liturghie, dar acolo odata ajunsa sa fac ochii roata in cautare de lucruri care sa fie deliciile barfei de cateva ore mai tarziu...
      Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: "Oare cine poate scapa de ele?". Si a auzit un glas zicand: "Smerenia".
 Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: "Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu". Si l-a intrebat Avva Macarie:"Care este acel lucru ?" A raspuns diavolul: "Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra  ta ."
      Iata deci singurul lucru care face ca diavolul sa nu aiba putere asupra noastra. Iata cel mai usor drum ! Mantuitorul ni l-a spus, ni l-a aratat: "Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima" (Matei 11, 29) Asa trebuie sa nadajduim sa invatam sa fim si noi. Acesta este unicul drum de urmat.
      Sa punem deci, fratilor, frână rautatilor noastre si sa incepem sa lucram smerenia si sa ne rugam sa o si primim. Sa privim cat mai adanc in inima noastra cea plina de pacate si cat mai putin la pacatele si neputintele celorlalti. Vrei sa te mantuiesti? Atunci lasa bârna celorlalti si incepe sa-i iubesti asa cum sunt ei, cu neputinte, ca ajungand la sfarsit sa auzi cu bucurie: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1-2) Treziti-va, fratilor,  cat mai este vreme... Slava lui Dumnezeu ca ne-a mai ingaduit inca o zi pe pamant ca sa ne vedem de pacatele noastre si sa ni le plangem..
Asa sa va ajute Bunul Dumnezeu tuturor!
( Imagine preluata de aici)

luni, 23 ianuarie 2012

Un cadou neasteptat

     Ieri pe nepusa masa am primit un cadou extraordinar. Tocmai plecasem dintr-un targusor din provincie spre casa, cu un oarecare interregio, pe o oarecare ruta. Blazata ca orice alt orasean prin excelenta, nascuta si crescuta pe pietrele orasului, ma ghemuisem la geamul trenului, nepasatoare la zgomotele din jur si mai ales la celelalte prezente.
 Ma intrebam mai ales ce-ar fi facut un sfant (oricare dintre ei, dar ma gandeam de pilda la parintele Paisie Aghioratul, la parintele Porfirie, la parintele meu duhovnic mutat la Cer...), ce-ar fi facut el odata urcat intr-un compartiment de tren? Probabil rugaciunea lui nestavilita n-ar fi incetat sa urce spre Cer, ar fi continuat sa vorbeasca lui Dumnezeu asa cum stie el.
     Pe cand deci astfel de ganduri imi cutreierau sufletul, am iesit din oras. Cerul cernea ninsoarea, destul de deasa si destul de lenesa... Fulgi mari treceau cu repeziciune inaintea geamului cu o forta care mi-ar fi sfichiuit obrajii. Si acolo pe loc am vazut la geamul meu, un geam mare cat o icoana de iconostas, o campie albita toata, cu ninsoarea cazand fara graba. Atunci mi-am dat seama cata binecuvantare ninge Bunul Dumnezeu peste fiecare bob de grau de dedesubt si parca auzeam deslusit:
Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru.  La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi.  Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările."
Si vantul spulbera peste tot fulgii, ii insira si se juca cu ei... Iar goana trenului parea ca o goana de cal. Dar cine oare s-ar mai incumeta sa alerge pe camp in plin viscol calarind? Si ce cadou sa simt totusi c-o fac, desi gerul nu-mi taie obrajii, sa cuprind cu privirea tot cat vad –alb pana-n departare. Sate ascunse cu lumini portocalii la geam si becul din fata casei aprins.... Asteptau oaspeti. Pe cine oare? Ma tot intrebam... Cainii erau rataciti prin cotloane ascunse, desi pe zapada dintre sate, de-alungul liniei ferate se vedeau clar urmele labutelor lor... Ce-or fi cautat infrigurati si infometati prin pustietatea aceea? Nu-mi pot da seama.
Am savurat deci clipa de clipa, pana cand a venit inserarea cu plapoma ei albastra peste ninsoare si peste camp. Ferestrele au devenit si mai portocalii in timp ce fumul iesea de la fiecare acoperis. De departe toate pareau atat de romantice si frumoase. Ma intrebam totusi cati vor fi fiind goi, flamanzi si infrigurati in casutele lor... Cati oare au blestemat ceasul in care frigul a venit peste ei, inca o saptamana de frig...
      Eu eram la caldura, priveam si ma bucuram. Si stiu ca altadata as fi privit in continuare blazata pierduta in cu totul altfel de ganduri. Dar de data aceasta m-am bucurat cu bucurie mare de pictura reala asternuta in fata ochilor mei. M-am bucurat de ea pana cand intunericul a cazut negru si a stins ultimele licariri ale fulgilor. Copacii au disparut, la fel si casele. Iar in noapte au ramas doar felinarele stradale aprinse, descriind siruri-siruri ca instalatiile de pom monocolore, imbratisand satele...

joi, 19 ianuarie 2012

Cugetari duhovnicesti

    "Cititul cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se facă în singurătate, pentru ca întreaga minte să se afunde în adevărurile din Sfanta Scriptura şi să se înfierbânte până la lacrimi; de la acestea omul se încălzeşte tot şi se umple de daruri duhovniceşti care bucură mintea şi inima mai tare decât orice alt cuvânt." 
***
     "Dumnezeu e foc care încălzeşte şi aprinde inima şi străfundurile trupului nostru. De aceea, când simţim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni şi va încălzi inimile noastre cu o dragoste pură nu numai faţă de El ci şi faţă de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din faţa căldurii Lui."
     "Trupul este un sclav iar sufletul este stăpânul, deci din mila lui Dumnezeu trupul este nevoit de boli, pentru că numai aşa slăbesc patimile şi ne întoarcem la omul dinlăuntru. Da, uneori bolile trupului sunt cauzate de patimile sale." -- Sfaturi duhovniceşti
***
      "Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiţi. Mai degrabă întăriţi şi ocrotiţi de lumina credinţei, să spunem vrăjmaşului cu curaj: "Ce eşti tu nouă, tu care ai fost alungat de la faţa lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poţi atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă şi tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea sa. Şarpe, te călcăm pe cap."


( Sfantul Serafim de Sarov)
 (imagine preluata de aici)

miercuri, 11 ianuarie 2012

Coltisor de rugaciune

             In Biserica Ortodoxa nu este interzis sa te rogi la sfinti ‘’necanonizati”. De fapt, canonizarea ofera doar un statut oficial la ceea ce exista neoficial: oamenii se roaga unui sfant inainte ca Biserica, in cele din urma, sa-i stabileasca un cult general, moment in care i se stabileste o slujba, o icoana etc. Tot astfel, in mod particular, putem cere sa se roage pentru noi oricarui crestin plecat dintre noi, asa cum obisnuim sa cerem rugaciunea crestinilor ortodocsi in viata – pentru ca toti suntem vii in Hristos; cu atat mai mult cineva a carui viata sfanta sau mucenicie au fost bine-primite de Hristos Domnul nostru, astfel ca el poate auzi rugaciunile noastre, mijlocind pentru noi. De aceea, daca esti inspirat sa faci asa, roaga-te cu toata increderea Ieromartirului Serafim. De fapt, nu e nimic rau in a decupa fotografia lui si a o pune intre icoanele tale – dar nu intr-un loc central, ci undeva deoparte, pe la marginea coltisorului tau de rugaciune, cum s-ar spune. Au fost multi oameni care au facut astfel cu imagini reprezentand pe Sfantul Ioan de Kronstadt si Sfantul Herman cu mult inainte ca ei sa fie canonizati.


(fragment din cartea „Ne vorbeste parintele Serafim Rose- Scrisori”)

luni, 2 ianuarie 2012

Taiati vitelul cel gras!

       Am bagat de seama ca iubirea omeneasca se desavarseste in lipsa. In lipsa celui iubit, fireste, cum altfel? Atata vreme cat este langa noi, este neinsemnat, este nebagat in seama, este cineva pe care ne asezam cum se cuvine baza sufleteasca, pentru ca este acolo, si acest simplu fapt ca exista ne creaza o multumire sufleteasca. Poate nici nu bagam persoana in seama, poate nu gasim nici 5 minute sa ii vorbim despre ecourile din inima noastra, poate ca nu acordam nici un credit ideilor sau sfaturilor sale, dar, deindata ce a parasit ''baza'', ne simtim parasiti, simtim golul si parasirea pana-n adanc, ne zguduie si pe masura ce trece vremea, lipsa incepe a se desavarsi in iubire. Incepem sa ne amintim cuvintele, sfaturile, sa le patrundem sensul si sa spunem ''am ajuns la vorba lui/ei" sau efectiv sa-i dam dreptate.
      Ma uit la copiii care pleaca departe de parinti. Cand sosesc acasa- din neagra strainatate (care incepe acolo unde deja nu mai este sanul mamei, sau sanul parintesc) parintii cu emotii si cu tremurul mainilor, al ochilor inlacrimati si al inimilor, ii primesc ca pe insusi Hristosul cel Viu. Fiecare cuvant devine parca cutremurator si fiecare mangaiere ajunge pana-n baierile inimii. Asemenea, copiii veniti si stransi ''acasa'' in jurul parintilor de pe la casele lor, isi regasesc temelia sufletului lor, in ochii imbatraniti de vreme si in parul incaruntit. Si sfaturile mamei si al tatalui devin taaaaaaare bune!
Dar daca e vorba sa stea mai mult de acel moment al regasirii, daca stau impreuna cei ce se iubesc, sfaturile devin inutile, cuvintele intepenesc. Parintii isi sfatuiesc copiii cu inceputul clasic ''sa nu...'' si aici urmeaza toate ''sa nu-urile'' lumii: sa nu conduci cu viteza, sa nu bei mult, sa nu te certi cu seful, sa nu cheltui aiurea, sa nu... Hehe, cate ''sa nu'' exista... nici parintii de s-ar aduna laolalta si nu le-ar putea insuma pe toate !
Si fireste raspunsul usor iritat al ''copiilor": ''Da, da, stai linistit/a, sigur..." cu traducerea ''Las' ca stiu eu mai bine decat tine ce si cum, vezi de treaba.."
      Si pretuim pe cel aflat departe, si numim aceasta pretuire ''iubire''....
      Au trecut sarbatorile si cati fii risipiti si fiice risipite prin colturile lumii, nu s-au intors acasa, in „bratele parintesti”? Cati parinti nu au taiat oare vitelul cel gras, ca iata „acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat? Cred ca nu pot cuprinde cu mintea numarul lor, deopotriva al celor intorsi acasa si al parintilor lor. As putea poate matematic sa vad un numar, dar fara sa ii atribui cu adevarat valoarea reala... Sa zicem insa intr-un cuvant: „multi”. Si fiecare parinte a tremurat de bucuria regasirii copilului sau, si fiecare inima parinteasca a tremurat si a lacrimat la despartire... Si fiecare copil si-a regasit parintii mai imbatraniti, mai curati cu inima, de parca rolurile s-ar inversa. Mama- ce stie ea, biata? Tata? Cu siguranta pe vremea lui altfel stateau lucrurile. Ehe, daca ar sti cum e acum...
       Si asa vine bucuria si pleaca- exact ca mareea- flux si reflux. Si roata se invarte, copiii ajung la randul lor parinti, pe masura ce parintii intra tacuti in morminte, cuminti, asezati cu nadejdea invierii...
      Oare ar mai fi taiat vitelul cel gras, tatal din parabola Evangheliei (Luca 15)? Fiul risipitor ar mai fi invatat el oare sa-l iubeasca cu tot sufletul si cu toata inima pe tatal daca ramanea acasa precum fratele sau mai mare? Asta nu avem de unde sti.
Dar cei doi fii par a ne spune altceva: ca mai bine este omului a cadea dar a se ridica prin pocainta si smerenie, decat a pastra calea crezandu-se virtuos dar de fapt a-si cladi urgia mandriei asupra sa....Insa cel plecat a aflat asta intru lauda Domnului, iubind cu mult mai mult, cu cat de mult i s-a iertat....
     Asadar, dragostea se desavarseste in lipsa... In lipsa celui iubit, fireste....

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate