joi, 26 aprilie 2012

„Inima omului poate fi altar”


      Am citit de curând un bun articol având acest titlu. Şi m-a impresionat cel mai mult din tot articolul titlul său. Nu pentru că restul ideilor nu ar fi foarte profunde, frumoase, alegorice şi adevărate. Ci pentru că titlul l-am simţit acolo unde se adresează: inimii.
      Exact aşa simt şi eu că inima devine Altar al jertfelor noastre. Când plângem, din dor pentru Hristos aducem pârgă şi roadă ca jertfă. Dar oare nu se aseamănă acestea cu lacrimile pruncilor care strigă după mamă? Citisem undeva că cel mai stresant  sunet este plânsul unul bebeluş. De ce? Pentru că nu-l poţi ignora. Se adresează întregii tale fiinţe, rezonezi cu durerea pruncului până la ultimul atom. Îl simţi că are nevoie şi simţi cum inima vrea să alerge înaintea durerii sale să o potolească, să-l ia în braţe. Iar neputinţa? Oh neputinţa de a-i potoli durerea micului simţi că te sfărâmă şi te macină, ai fi în stare să te târăşti ca râma numai să ştii că pruncul tace mulţumit şi fericit. Iar când râde? Oh, ce bucurie!!! Câtă bucurie când râde un prunc, parcă şi Cerul râde. Poate de aceea se spune în popor că atunci când un bebeluş râde în somn visează că se joaca cu îngerii... Pentru că aseamănă veselia pruncului cu starea Raiului.
      De aceea cred că multe lacrimi ale noastre sunt primite ca jertfă. Mai ales cele în care ne asemănăm cu pruncii. Dar şi cele în care lacrimile sunt jertfă în Altarul inimii noastre pentru suferinţa aproapelui. Oare câţi dintre noi nu am plâns pentru o persoană dragă care suferă? Iar sfinţii au „darul lacrimilor” putând sa-şi plângă păcatele.
      Dar mai cred că sunt şi bucurii care sunt aduse jertfe pe acest Altar intim. Cele pe care le trăim atunci când suntem în Biserică. Mulţi dintre noi am trăit acest gen de bucurie când am spus cu tărie şi cutremur în suflet „Hristos a înviat!”  Dar bucurie mare s-a făcut de fiecare dată când Isaia a dănţuit cu fiecare mire şi mireasă, când fiecare prunc a fost îmbrăcat în Hristos. Avem astfel de bucurii când devenim pelerini cu adevărat căutători, amintindu-ne îndemnul „căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”.  Şi câţi nu am aflat oare pe drum, într-un schit îndepărtat, sau la o chilie a unui bătrân părinte bucuria căutata? Acea bucurie care te duce în Cer. Care te mută acolo, care îţi arată că şi tu eşti fiu, rătăcitor ce e drept, dar e ca şi cum e o vedere cu fotografia de „acasă”. O pregustare a bucuriei întru care eşti aşteptat. Căci tulburator este, când vii dintr-o lume în care simţi gerul răutăţii, şi poposeşti lângă un batrân părinte care îţi deschide uşa cu zambetul pe buze şi te numeşte „fiu” şi te tratează ca şi cum cu adevărat îi eşti fiu. Fără reproşuri, fără cuvinte tăioase, ci doar cu bucuria negrăită a unui părinte bun care-şi vede copilul venit de tare de departe...
      Inima noastră devine altar când urmăm îndemnul Mântuitorului: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” Iar în adâncul cămării, în ascuns, inima ne este Altarul în care rugăm sa fim iertaţi, sa fim binecuvântaţi, să fim miluiţi şi mântuiţi.
În articol ni se spune: „Sfântul Teofan Zăvorâtul ne mărturiseşte că vom avea o inima altar, numai dacă în ea se va aprinde căldura Duhului Sfânt”
      Da, de multe ori mă gândesc că teoretic e uşor, sau pare uşor, însă practic cineva se poate lupta toată viaţa să aprindă căldura Duhului Sfânt şi să nu reuşească...
     Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să ne dăruiască aceasta, ca aprinzând această făclie, să putem şi noi lumina în rugăciune.

miercuri, 25 aprilie 2012

Detalii


     Din momentul în care ne naştem suntem asaltaţi şi înconjuraţi de milioane de detalii de tot felul. Mai întâi de cele de ordin senzorial, simţim, unii spun că încă din pântecele mamei, într-un fel sau altul „pipăim” lumea în care am venit, pentru a o cunoaşte mai bine.
     De multe ori ni se pare că lumea nu se lasă cunoscută decât prin detalii. Şi de mai multe ori ne împovărăm cu acestea, pentru ca la maturitate să ajungem să trăim pentru ele. Ne interesează dacă va ploua, dacă e soare, dacă maşina mai are benzină, cât s-a scumpit benzina, câţi km sunt dintr-un loc în altul, dacă vecinul e căsătorit sau nu, de câte ori s a căsătorit, cu cine, câţi copii, de ce fără copii şamd...
     Dureros însă că sfera detaliilor se mută şi în domeniul religios, acolo unde ar trebui practic ca numai sufletul să traiască cele ale duhului. Încep şi te covârşesc mii de întrebări, căutând să fii  şcolarul cel bun cu temele pregătite. Astfel afli câte lumânări trebuie să aprinzi, musai în ce moment al Sfintei Liturghii, la câte Biserici trebuie dat pomelnic, cu ce să te îmbraci şi mai ales cu ce să te acoperi (sau nu) pe cap. Şi noi oamenii, devenim experţi în detalii. Am fi în stare să spunem câte perechi de pantofi schimbă părintele pe an, câte pahare a băut fratele X la pomenirea lui Y, şi multe altele care ne împovărează şi ne doboară.
Cele mai cumplite detalii sunt însă cele ale „căutătorilor” înţelepţi. 
 (imagine preluata de aici )

      Pentru mine semnalul de alarmă cel mai evident că nu înţelepciunea este cea mântuitoare, a fost povestea vieţii marelui împărat Solomon. Atâta căutare, atâta frământare, atâta zbatere !!! Când se închina la idoli, când revenea la credinţa adevărată. Când rătăcea (deşi cred că ştia scripturile foarte bine), când revenea la starea de pocăinţă. Nimic nu mi se pare mai folositor în acest sens ca pilda împăratului Solomon - pentru a arăta cât rătăceşte un om inteligent aiurea, deşi cunoaşte foarte bine izvorul cel bun.
     Şi iarăşi îmi amintesc de cuvântul Mântuitorului „rătăciţi neştiind scripturile şi puterea lui Dumnezeu”. E adevărat însă că numai „sola scriptura” tâlcuită de un oarecine nu poate mântui. Asta cel mai simplu se poate vedea la viaţa lui Tolstoi care s-a apucat după mintea lui să „traducă” Evangheliile scoţând ceea ce nu-i convenea şi lăsând doar pildele şi predica de pe munte... Şi apoi, şi „diavolii ştiu şi se cutremură” dar asta nu înseamnă că sunt mântuiţi.
Problema cu detaliile este că prea multă lume încearcă să le memoreze, să le dea un sens, o menire. Pe când cu adevărat nu trebuie să trăim decât în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oare nu suntem noi în Hristos îmbrăcaţi? Ce ne trebuie mai mult decât atâta?
      Am observat că mulţi din oamenii inteligenţi care caută şi scormone şi încearcă să pătrundă oceanul detaliilor cu mintea, încrezându-se în mintea lor mai degrabă decât în cuvântul Domnului, aceia se pierd pe drum. Devin atei sau ajung eretici.
Şi atunci când mă încearcă îndoielile, când aflu că în timpul sfintei Liturghii grecii stau în picioare, ruşii în genunchi, românii ghemuiţi, dar de fapt în nici unul din sinoade nu s-a stabilit cum să stea omul la Liturghie, când aflu că unii socotesc postul într-un fel, alţii în alt fel, când văd detalii care simt că mă smintesc, le las toate la mâna Domnului. El ştie mai bine de ce aşa şi nu altfel.
      Căci până la urmă, Biserica este aceeaşi, deşi din primele veacuri a devenit în permanenţă. La începutul veacurilor nici măcar nu erau aşezate posturile ca acum. Oare nu au fost atâţia mucenici şi atunci? Nu au avut ei atâta credinţă încât au mutat munţii din loc, şi graniţe, şi au lăsat modele de sfinţenie şi vrednicie? Nu după mulţimea sfaturilor primilor părinţi şi sfinţi ne ghidăm? De ce ne cramponăm în detalii în loc să urmăm credinţa în Hristos? Să căutăm mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte ni se vor adăuga noua. Dar nu oricum: cu sens, cu menire, cu direcţie, cu tot ce caută sufletul nostru. Acelea vor veni şi ne vor umple inimile aşezându-se prin simplitate şi smerenie.
      Căci trebuie s-o spunem, numai mândria caută detaliile. Numai mândria rupe. Numai mândria vrea să fie ea prima care ştie, care cunoaşte, care spune, care înţelege.
Eu cred că revelaţiile sfinţilor părinţi au venit întru smerenia lor. Atunci când fiecare pe rând, de la sfântul Apostol Pavel a recunoscut că ’’nu eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Abia de acolo a început fiecare să trăiască cu adevărat şi să înţeleagă şi să tâlcuiască. Atunci când spinii mândriei şi solzii  trufiei de pe ochii lor au căzut.
Şi aşa rămâne până la sfârşit: să ne oprim din a judeca noi, lăsând pe Dumnezeu să judece şi să ne tâlcuiască după credinţa noastră, în Biserică.  Noi să înmulţim credinţa, dragostea, nădejdea şi restul vor veni  de la sine.
      „Bucuraţi- pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-!” căci „Hristos a înviat!”

luni, 23 aprilie 2012

Un an fără părintele Gherontie

      Acum un an, pe 23 aprilie, părintele şi-a sărbătorit, ţintuit la pat, cu dureri, dar cu zâmbetul său drag pe buze, pentru ultima oară ziua sa de naştere, împlinind vârsta de 80 de ani. Simţea, ştia, poate i se vestise, nu ştim cum, că în următoarea săptămână, la câteva zile după ziua sa de naştere, va serba ziua mutării sale la Cer. În săptămâna luminată, pe 28 aprilie, tocmai înainte de  sărbătoarea Izvorului Tămăduirii...
Privim în urmă la acest an. Zilele au curs aducând dupa ele soarele...


         Dar şi ploi, furtuni, toamnă şi apoi iarnă... 



         Mormântul părintelui nostru ne-a primit pe rând, pe fiecare dintre fiii săi duhovniceşti care nu l-au uitat, să ne spunem ofurile, păsurile, să plângem lângă crucea sa, aşa cum altădată plângeam sau râdeam lânga patul său de suferinţă.
         În acest răstimp am strigat şi am plâns, ne-am rugat iar părintele ca un bun şi dulce părinte nu a rămas impasibil, ci ne-a ajutat pe fiecare în parte, după credinţa inimii noastre.
          Deşi ultimii patru ani l-au prins suferind în pat, ducând mucenicia bolii, noi preferăm să ne amintim de el aşa cum era când ne primea la spovedanie, cu crucea în mână, cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise.
Bunule părinte Gherontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatoşii !
(Părinte, ne e tare dor de sfinţia ta...)

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Nu judeca!

Fraţilor, dacă am avea în minte cuvintele Sfinţilor Părinţi, dacă am cugeta întotdeauna la acestea, cu greu am păcătui, şi ne-am socoti pe noi înşine. Dacă, de exemplu, aşa cum au spus aceia, n-am dispreţui toate câte ni se par mici şi de nimic, n-am cădea în cele mari şi  grele. Toţi ştiţi cât de mare este păcatul de a-l judeca pe aproapele. Ce păcat este mai greu decât acesta? Ce altceva urăşte atât de mult Dumnezeu, şi de la ce altceva Îşi întoarce faţa Sa? Aşa cum au spus Părinţii, nu există lucru mai rău decât judecata. Si la acest mare rău ajunge omul, plecând de la câteva lucruri considerate fără importanţă. Dacă accepţi o mică bănuiala despre aproapele, şi spui: „Ce este dacă ascult ce zice acest frate? Ce este dacă spun şi eu un cuvânt? Ce se întâmplă dacă mă uit să văd ce voieşte să facă acest frate sau acest străin?” atunci mintea ta începe să lase păcatele ei, şi să se preocupe continuu cu altele. După aceea omul ajunge la judecată, la vorbire de rău şi la pieire. Şi apoi se întâmplă să cadă în păcatele acelea pe care le judecă. Nimic nu-l secătuieşte atât pe om şi nu-l aduce în pragul părăsirii de către Dumnezeu, cât vorbirea de rău, judecarea şi osândirea aproapelui. Pentru că altceva este vorbirea de rău, altceva judecata şi altceva osândirea.
            Vorbirea de rău este sa spui despre cineva: „A spus minciuni!” sau „S-a mâniat!” sau „A căzut în desfrânare!” etc. Deja în felul acesta bârfeşti, adică vorbeşti cu păcat despre celălalt, vădeşti cu patimă păcatul lui.
            Judecata înseamnă să spui: „Acela este mincinos, mânios, desfrânat!” Astfel osândeşti întreaga lui viaţă. Acest păcat este mai greu. Pentru că altceva este să spui: „S-a mâniat” şi altceva este să zici: „Este mânios” şi să tragi astfel concluzia, aşa cum am zis, înfierând întreaga lui viaţă. Şi judecata este un păcat atât de greu, mai greu decât orice alt păcat, încât Însuşi Hristos a ajuns să spună: „Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul aproapelui tău!” (Matei 7, 5). A asemănat astfel păcatul aproapelui cu aşchia, în timp ce judecata ta cu bârna. Atât de greu este păcatul acesta!
             Nici fariseul, care se ruga şi mulţumea lui Dumnezeu pentru reuşitele lui, nu spunea minciuni, ci adevărul. Si nu a fost judecat pentru aceasta. Pentru că avem datoria de a mulţumi lui Dumnezeu, când ne învrednicim să facem ceva bun, de vreme ce El este conlucrătorul şi ajutătorul nostru. De aceea, aşa cum am spus, fariseul n-a fost judecat pentru că a zis: „Nu sunt ca ceilalţi oameni”. Dar când, întorcându-se spre vameş, a grăit: „Nici ca acest vameş” atunci a fost osândit, pentru că în acel moment a judecat şi a păcătuit.
            Prin urmare, niciun păcat nu este mai greu, mai rău decât judecarea sau osandirea aproapelui. Pentru că de ce să nu ne judecăm mai bine pe noi înşine şi păcatele noastre, pe care le ştim cu de-amanuntul, şi pentru care vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu? De ce răpim judecata lui Dumnezeu? Ce avem să cerem de la făptura lui Dumnezeu? Nu ne cutremurăm auzind ce a păţit acel mare pustnic nevoitor? El a aflat despre un frate că a căzut în desfrânare, şi a zis: „Ah, rău lucru a făcut!”. Nu ştiţi ce lucru înfricoşător ne spune Patericul despre aceasta? Îngerul sfânt i-a adus sufletul celui care păcătuise, şi i-a zis: „Iată, cel pe care l-ai judecat a murit, deci unde rânduieşti să-l aşez, în Rai sau în iad?”
            Oare există vreo vină mai înfricoşătoare decât aceasta? Ce altceva înseamnă cuvântul îngerului adresat Bătrânului, decât că: ‚’De vreme ce eşti judecătorul drepţilor şi al păcătoşilor, spune-mi ce porunceşti cu acest suflet nenorocit? Îl miluieşti sau îl pedepseşti?” Cutremurat de aceasta, acel Bătrân sfânt a petrecut celălalt timp al vieţii lui în suspine, lacrimi, mii de osteneli, rugându-L pe Dumnezeu să-i ierte acel păcat. Şi a făcut toate aceste osteneli, chiar dacă căzuse cu faţa la picioarele îngerului, şi primise iertarea.
            Aşadar, noi de ce vrem să purtăm grijă de celălalt? De ce vrem să purtăm povară străină? Fraţilor, avem de ce să ne îngrijim: fiecare să privească la sine însuşi şi la greşelile lui. Doar a lui Dumnezeu este lucrarea aceasta, doar El ştie să îndreptăţească şi să osândească, cunoaşte starea, puterea, situaţia, harismele, caracterul şi posibilităţile fiecăruia. Şi judecă în funcţie de toate acestea, după stiinţa Lui. Într-un fel îl judecă Dumnezeu pe un episcop, şi într-alt fel pe ocârmuitor, într-un fel pe egumen şi în alt fel pe ucenic, într-un fel pe Bătrân şi în alt mod pe tânăr, într-un fel pe bolnav şi în alt mod pe cel sănătos.
(...)
Cei care vor însă să se mântuiască nu vor lua seama deloc la greşelile altuia. Aceştia privesc întotdeauna la neputinţele lor şi, astfel, înaintează duhovniceşte. În aşa fel s-a purtat cel care a văzut pe fratele său păcătuind şi a zis suspinând: „Vai, mie! Astăzi el, mâine oricum şi eu”. Vezi tărie? Vezi pregătirea sufletului? Cum a găsit pe loc modul în care să evite osândirea fratelui său? Zicând: „Mâine oricum şi eu”, a pus în sufletul său frica şi grija pentru păcatele pe care urma să le facă. Şi, astfel, a scăpat de osândirea păcatului. Şi nu s-a mulţumit până aici, ci s-a aşezat pe sine mai jos, zicând: „Acesta se va pocăi de păcatul său, în timp ce eu nu sunt sigur că mă voi pocăi!”
            Şi noi nenorociţii, judecăm fără reţinere, nu întoarcem faţa, osândim, dacă se întâmplă să vedem, să auzim sau să bănuim ceva. Şi cel mai înfricoţător este faptul că nu ne oprim doar la vătămarea noastră, ci întâlnim şi pe un alt frate şi imediat îi spunem: „Aşa şi aşa s-a întâmplat”. Astfel îl vătămăm şi pe acela, aducând în inima lui păcate. Şi nu ne temem de Dumnezeu, ci, în timp ce facem lucrarea diavolească, nu ne liniştim deloc. Şi devenim împreună lucrători cu diavolii, atât spre pierzania noastră, cât şi a fratelui.
            Şi de ce pătimim acestea? Deoarece nu avem iubire....

Avva Dorotei -  "Despre judecata", ( fragment din "Glasul Sfintilor Parinti", in traducerea parintelui Victor Manolache, editura Cartea Ortodoxa.)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate