joi, 10 mai 2012

Vămile văzduhului

     Când au trecut prin vămi doi fraţi de mănăstire care au avut o viaţă curată, ştiţi ce au spus dracii? „Mare indrăzneală are curăţia!” Pe o poziţie de cuminţenie, de ridicare, de recrudescenţă, de continuă luptă impotriva a tot ce e rău. Mai dibaci, mai cu strategie, asta este, de fapt, bogăţia care o putem avea, că vine harul lui Dumnezeu peste noi. Şi cu astea vom trece. Vămile văzduhului sunt o realitate. Nu prea sunt de părere că este chiar aşa cum spune cutare şi cutare. Dar este o realitate. Mi-amintesc de Sfântul Marcu la Muntele Fracesc, care a trăit 70 de ani în pustie, o formă, o  trăire unică...
Să vedeţi ce forţă, ce credinţă avea, că a luat o scândură şi s-a aruncat în mare, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. Şi l-au dus valurile până la un munte, care era muntele dracilor.
Sigur, l-au luat dracii în primire şi l-au chinuit 15 ani, muntele era fără vegetaţie, el bea apă din mare, dracii îl băteau, îl lăsau, dar nu puteau să-l omoare. Şi au fugit toţi dracii şi a rămas muntele vindecat de draci şi după 70 de ani a fost întâlnit de către Sfântul Serapion. Acesta mergea într-o parte. „Ei, bine ai venit, Serapioane!” El s-a speriat că i-a spus pe nume, în sfârşit.
Vămile văzduhului reprezintă o ultimă cernere, o ultimă repriză pe care o dă Dumnezeu cu sufletul omului. Chiar acest Sfânt Marcu, care a vieţuit în Muntele Fracesc (Vieţile sfinţilor, pe 5 aprilie), a fost ţinut în vămi cam o oră. De ce l-au oprit? Pentru că aici este cernut omul la maxim, „ca nimic necurat să nu intre în Împărăţia cerului”. Există şi fapte bune neîmplinite, că zice Sfântul Apostol Iacov „Cine ştie să facă bine şi nu face, păcat are.” Pentru că se creează punţi de intrare a dracului în om prin aceste lacune.
      Aţi auzit ce se spune despre Sfântul ioan Botezătorul: Nu este nimeni mai mare ca el din cei născuţi din femeie, dar cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el. Adică îngerii, că la ora aceea, când vorbea Mântuitorul, despre ce putea sa fie vorba decât despre îngerii din cer? Deci tu, omule, ai trăit în trup şi trebuie să te dezinfectezi îngereşte de tot ce a făcut pământul din tine, suflete.
     Vămile Văzduhului nu au numai rol juridic, cu acuzatori diavoli, ci pentru ca tu să trăieşti cu adevărat în Veşnicie începând de acolo. Şi să nu mai existe ceva murdar. Când va fi cer nou şi pământ nou, nu va mai exista nimic în ce priveşte umbra de patimă. Vor fi îngerii lui Dumnezeu pe pământ, oamenii vor fi desăvârşiţi. Dumnezeu face orice ca acolo noi să intrăm desăvârşiţi. Nici vorbă cu semne şi răni ale păcatului!
     Omul se desăvârşeşte în ceea ce de fapt a murit. Ai murit cu gândul că iubeşti pe vrăjmaşi, şi acum, în toată Veşnicia, te dezvolţi în iubire desăvârşită faţă de ei. Dar nu înseamnă că acolo mai este încă lupta împotriva patimilor. Nu se poate. V-am spus: ultima grozavă cernere sunt vămile. Pentru că aşa de mare a fost căderea aceasta a lui Adam, încât moştenim cu orice chip păcatul în trupul nostru şi a trebuit să vină Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, să ne facă cu orice chip dumnezei după har.
     Vedeţi, pe noi, aici, la ultima repriză care ar fi vămile, ne indumnezeieşte şi de ceea ce, de fapt, noi n-am ştiut că trebuia să facem şi am putut face dacă eram conştienţi.
     Dar este atât de neînţeleasă adevărata îndumnezeire după har, chiar de cel desăvârşit, încât a trebuit să treacă prin toate aceste vămi ca să se umple de har şi să intre în Împărăţia cerului. Da. Pentru că nu putem crede că şi acestui Sfânt Marcu îi rămăsese ceva nerezolvat în lupta cu patimile şi cu dracii pe care a dat-o timp de 15 ani in Muntele Fracesc (Etiopia)

Părintele Arsenie Papacioc - Iată duhovnicul!

miercuri, 9 mai 2012

Eu nu mă rog, eu cânt


     Am citit undeva la un sfânt părinte (aş zice la Sfântul Teofan Zăvorâtul, dar mai bine tac, nu cumva să greşesc) că spunea aşa: „Mă întrebaţi cum mă rog eu? Eu nu mă rog, eu cânt” (citat aproximativ)
Şi am găsit scris de sfântul Teofan Zăvorâtul aşa: „Rugaţi-vă şi dimineaţa şi seara. Învăţaţi pe de rost rugăciunile de dimineaţă şi de seară şi citiţi-le întotdeauna psalmodiind, ca mintea să poată urma cuvântul şi inima să răspundă minţii cu simţământul”.
     Adevarul e că întotdeauna mi s-au lipit de inimă mai bine rugăciunile în care cânt, şi aşa şi scrie în psalmul 149:
Cântaţi Domnului cântare nouă, lauda Lui în adunarea celor cuvioşi.”
      Însă cel mai lesne mi-a fost să înţeleg atunci când în rugăciunile de dimineaţă şi de seară am dat constant peste cuvântul „cânt” sau „cântare”:

Sculându-ne din somn, cădem către Tine, Bunule, şi cântare îngerească strigăm Ţie, Puternice: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile îngerilor Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Deci, acum luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii şi să laud preasfânt numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Din somn sculându-mă, cântare de miez de noapte aduc Ţie, Mântuitorule, şi înaintea Ta căzând, strig: Nu mă lăsa să adorm în moartea păcatelor, ci mă miluieşte, Cel ce Te-ai răstignit de voie, şi pe mine, cel ce zac în lene, grăbind mă scoală şi mă mântuieşte, ca să stau înaintea Ta în rugăciuni; iar după somnul nopţii, să-mi luminezi ziua fără de păcat, Hristoase Doamne, şi mă mântuieşte
Doamne, Dumnezeule, Atoateţiitorule, Care primeşti de la puterile Tale cele cereşti cântarea Sfintei Treimi, primeşte şi de la noi, nevrednicii robii Tăi, cântarea Sfintei Treimi şi ne dăruieşte ca, în toţi anii vieţii noastre şi în tot ceasul, Ţie slavă să-Ţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Pentru aceea ne rugăm bunătăţii Tale celei neasemanate: luminează ochii gândului nostru şi ridică mintea noastră din somnul cel greu al lenei şi ne deschide gura noastră şi o umple de laudele Tale, ca să putem în liniste a cânta, a striga şi a ne mărturisi pururea Ţie: Dumnezeului Celui slăvit în toate şi de toţi, Tatălui Celui fără de început, împreună şi Unuia-Născut Fiului Tău, şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

Iar la rugăciunile de seară:

Ca în pace să mă culc şi să dorm eu, păcătosul, necuratul şi ticălosull şi să mă închin, şi să cânt şi să preaslăvesc preacinstit numele Tău, împreună cu al Tatălui şi cu al Unuia-Născut Fiului Lui, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preamărită Maică a lui Dumnezeu, care eşti mai sfântă decât sfinţii îngeri, neîncetat te cântăm cu inima şi cu gura, mărturisind că tu eşti de Dumnezeu Născătoare, căci cu adevărat ne-ai născut nouă pe Dumnezeu întrupat şi te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.
Tissot - Regele David

marți, 8 mai 2012

Despre inimă cu Dan Puric


     De când am fost mic şi până-n ultima ei clipă, mama îmi dădea un sfat:
     -“Dragul mamei, nu-ţi arăta inima oricui!”
Şi nu ştiu de ce, atunci când îmi spunea adevărul acesta, frumoşii ei ochi albaştri, erau străfulgeraţi pentru o clipă de o indefinită tristeţe. Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vieţii, şi realiza că nu putea.
Dureroasă fatalitate, ce o făcea  să-şi trăiască viaţa din înăbuşite strângeri de inimă, infinite griji ce-i marcau necruţător fiinţa.
      O asiguram instinctiv că totul o să fie bine. Ca apoi, pe ascuns, să mă arunc în valurile vieţii. Iar viaţa, îmi cerea să nu îmi ascund inima şi abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tărie, zdrobind-o.
Prăbuşit, dezamăgit cumplit de trădările vieţii, mă-ntorceam în mica ei garsonieră.
Mama se făcea că nu-mi vede rana adâncă ce mă-ngenunchease. Îmi făcea de mâncare, apoi îmi intindea masa având grijă să am în farfurie bucăţile cele mai bune.
     -“Lasă, dragul mamei, că trece şi asta!”
Inima mea se refăcea încet-încet, oblojită de invizibile şi tandre mângâieri.
N-aveam de unde să ştiu că, vindecat, plecând apoi, inima ei rămânea cuprinsă de un şuvoi de tristeţe, copleşită de singurătăţi.
      Se spune că în “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Şi atunci, oamenii îşi vorbeau de la inimă la inimă. Ce minune făcuse Dumnezeu, când spusese că “totul o să fie la vedere!”
Dar, ce cumplit că acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin păcat. Şi atunci, de ruşine, se spune că inima s-a ascuns în trup.
      “Trei inimi ai în tine, muritorule!” spun sfinţii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tău şi cea de carne şi sânge prin care curge viaţa . Şi toate trei bat dimpreună. Dar atunci când în tine, inima Domnului nu mai bate, să ştii că eşti în  moarte sufletească.
Dar eu, simt că lângă inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea  a mamei.
Iar când aceasta nu mai bate…eşti singur!
Dan Puric

Idee pentru ghiveci

     Dupa micuta stropitoare, revin cu o micuta ceasca de cafea. E ideala pentru orice coltisor din casa, nestanjenind cu nimic, ba dimpotriva infrumusetand totul in jur.


sâmbătă, 5 mai 2012

Inima in Psaltire- Catisma I


     „Ceea ce faci, fă din inimă !” Aşa spunea vrednicul de pomenire părintele Arsenie Papacioc. Dar oare câţi părinţi nu au vorbit despre însemnătatea inimii, despre rolul ei in viaţa creştinului, despre cum trebuie privită viaţa prin această prismă?
     Că trebuie să iubim, ştim, căci am primit porunca să iubim, cu tot sufletul şi cu toată inima, mai întâi pe Bunul Dumnezeu şi mai apoi pe aproapele.
Ce taină este această inimă a noastra? Cum poate ea cuprinde atâta adâncime în iubire sau în ură?
Pentru a privi mai limpede, am început însă să caut ce zice psalmistul David.

Pentru astăzi, din catisma I, iată versetele care se referă la inima:

Psalmul 4
2. Fiii oamenilor, până când grei la inimă ? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna ?
4. Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre vă căiţi.
7. Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu, de vin şi de untdelemn ce s-a înmulţit.

Psalmul 5
9. Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă; groapă deschisă grumazul lor, cu limbile lor viclenesc.

Psalmul 7
9. Sfârşească-se răutatea păcătoşilor şi întăreşte pe cel drept, Cel ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule drepte.
10. Ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei drepţi la
inimă.

Dupa întâia catismă:

Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea ! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcita, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă : greşit-am la cer şi înaintea Ta !

"Stăpâne atotputernice și necuprins, Putere începătoare de lumină și nepătrunsă, părintele Ființei celei ipostatice și Purcezătorul Duhului Tău celui de o putere, Care pentru îndurările milostivirii și pentru negrăita bunătate nu ai trecut cu vederea firea omenească cea cuprinsă de întunericul păcatului, ci dumnezeieștile lumini ale sfintelor Tale învățături le-ai strălucit în lume, mai întâi prin lege și prin prooroci, iar mai apoi prin Însuși Fiul Tău cel Unul-Născut. Care ai binevoit să ne răsară nouă trupește și la strălucirea luminii Tale să ne povățuiască; fie urechile Tale luând aminte la glasul rugăciunii noastre și ne dăruiește nouă, Doamne, cu inimă neadormită și trează să petrecem toată noaptea vieții acesteia, așteptând venirea Fiului Tău și Dumnezeului nostru, Judecătorul tuturor, nu culcați și dormind, ci priveghind și cugetând la lucrarea poruncilor Tale să ne aflăm, și întru bucuria Lui împreună să intrăm, unde este glasul cel neîncetat al celor ce prăznuiesc și nespusa dulceață a celor ce privesc frumusețea feței Tale celei negrăite.
Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui Celui fără de început, împreună și Unuia-Născut, Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin!"

miercuri, 2 mai 2012

Despre Fericita Beatrice


Această Beatrice a fost într-o mănăstire din Franţa, având ca stareţă o mătuşă a ei. Mănăstire mare, măicuţelor, nu ca pe aici la noi... Dar era de o frumuseţe cum nu se mai văzuse pe lume. Există nişte canoane care spun că dacă o maică are o frumuseţe mare să-i pui voal pe faţă. Nu-i pune nimeni voal şi nici nu e nimeni urât, toată lumea este frumoasă. Pentru că sunt flori, nu-i nici o floare urâtă, dar nu seamănă una cu alta. Şi i-a dat stareţa, mătuşa ei, ascultare să ude florile la Maica Domnului la catapeteasmă. Şi uda cu atât drag şi îi spunea Maicii Domnului: „Dacă îţi place cum ud eu florile, să înflorească!” Şi înfloreau bobocii! Şi într-o zi un călător, un aventurier, să-i zic, care călărea pe un cal sirep să viziteze arhitectura, că era extraordinară, a trecut pe acolo. Şi cum s-a mişcat biata fată, s-a mişcat voalul ei şi i-a văzut frumuseţea. Şi s-a aprins după ea şi-a început să vină mereu. Asta mititica, nu ştia ce se întâmplă... Dar într-o zi acesta a venit şi i-a spus: „Eu te iubesc.” Ea a zis: „Pe mine mă iubeşte Maica Domnului.” Mare greşeală: cu dracul nu se stă de vorbă. Să nu faceţi greşeala aceasta, să te aperi. Pentru că el este foarte bucuros să intre în dialog cu tine. Ignoră-l. Spune: „Doamne, iartă-mă, Doamne Iisuse Hristoase!” Asta e poziţia când eşti atacat. Dacă stai de vorbă, dracul are şi el posibilitatea de a spune ceva şi atunci te încântă. Care este exemplul: chiar căderea Evei. Şi atunci ea a greşit şi el i-a spus: „Sunt catolic, sunt ca tine.”
Atunci dracul a intrat în ea şi a început să se tulbure. Şi i-a spus ăla aşa de-a dreptul: „Mâine dimineaţă vreau să te iau.” Şi ştiţi ce a zis ea? „Mai repede, mai repede!” Era căzută. Şi acum apare un fenomen pe care-l veţi constata toţi, ca frumuseţea căzută se face extrem de urâtă. Şi ăla a luat-o, a suit-o pe cal, să dispară, şi ea s-a făcut atât de urâtă, încât i-a fost scârbă de ea. Dar în virtutea frumuseţii trecute a dus-o, a batjocorit-o şi a lăsat-o în lume. Şi a stat în lume săraca şapte ani, dar nu avea cu ce să trăiască, trebuia să se vândă. În Franţa legile erau aşa: o femeie desfrânată n-are dreptul la nici o judecată, n-are nici dreptate. Şi mulţi o batjocoreau, amăgind-o că-i plătesc şi nu-i plăteau şi nu se putea apăra şi era din ce în ce mai săracă şi mai urâtă, pentru că era mereu batjocorită. Notaţi, ferească Dumnezeu de păcat! Şi în durerea asta mare în care era acolo, plânsă şi amărâtă, gândindu-se cât de fericitâ era ea în dialog cu Maica Domnului, ce s-a întâmplat? Au venit pe acolo turişti, cum sunt şi pe aici, cu rucsacuri, şi-au văzut-o, şi ea... Mergeau să vadă monumente istorice, că aşa era şi mănăstirea ei. Şi stând de vorbă i-au zis: „Uite, te luăm cu noi.” I-au dat de mâncare şi au dus-o la mănăstire, la ea. Era cale lungă. Şi acolo, când s-a văzut ea în mănăstire, când a ajuns la poarta mănăstirii, i-a fost frică să intre, i-a fost ruşine şi-a tot dat roată. Şi ce credeţi? Acum e acum! Săraca, când a intrat, s-a dus şi ea cu mare sfială, pentru că acum se înţelepţise, era pocăită, săraca, distrusă, dar nu descurajată. Trăia în nădejdea bucuriei trecute. Şi a făcut un pas, cu capul s-a uitat către catapeteasmă şi ce credeţi că a văzut? S-a văzut pe ea cum uda florile.
Zice; „Eu sunt aici, cine-i aceea?” Şi a mers, a mers cu sfială, până a ajuns la ea şi zice: „Cine eşti?” Când se întoarce, era Maica Domnului în chipul ei. „Ai venit Beatrice? Ţi-am ţinut locul. Aici nu ştie nimeni că ai plecat şapte ani.” A mai trăit câţiva ani. Icoana ei este aşa smerită, cu un mic cuib de porumbel la inima ei, cuibul se vede pe-afară, cu un porumbel ce se uită spre cuib. V-a plăcut, da? Ţineţi cont de întoarcerea ei, nu de căderea ei. Iar dacă se întâmplă, nu vă descurajaţi, pentru că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, nimic nu este pierdut atât timp cât credinţa este în picioare, cât sufletul nu abdică şi capul se ridică din nou.

Părintele Arsenie Papacioc- „Iată duhovnicul”
Editura Sofia Bucuresti, 2010, pagina 104

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate