N-am timp

N-am niciodata timp pentru lucrurile cu adevarat importante. Am timp pentru orice altceva, dar nu pentru ce este important. N-am timp sa citesc un acatist, n-am timp sa stau de vorba mai mult cu sotiorul meu (care la randul lui n-are timp), n-am timp pentru propriul fiu, sa-l ascult, sa-l inteleg. Mereu le cer tuturor sa ma inteleaga ei pe mine, sa fie ei mereu atenti si sensibili la nevoile mele, sa stie ce si cum si mai ales cand sa-mi raspunda. Daca se poate, cat mai rapid. Si evident, sa aiba timp pentru mine. Dar eu nu, nu am timp, pentru nimeni si pentru nimic.

Simt ca viata imi fuge, ca un covor tras de sub picioare, si nu pot opri nimic. Nu am timp nici sa ma rog, nici sa simt dragostea catre Dumnezeu, si nici macar sa ma gandesc la El.

Si cu toti talantii mei, oare cum voi da socoteala pentru aceasta graba in a cheltui timpul fara folos? Cum voi raspunde cand voi fi intrebata: „ce-ai facut cu timpul tau?’’ Nu stiu ce-am facut, Doamne, mereu am trait pe fuga, am preferat sa ma ascund intr-o emisiune la televizor care sa ma absoarba cu toate gandurile si simtamintele mele.

Un semn ca nu ai timp: te uiti la televizor (e ceva important, fireste, altfel cum..) si copilul vine sa iti spuna ceva, dar musai ce spune el trece pe plan secund, nu-l auzi, si desi el se pune direct in fata ta, tu te uiti pe dupa el la televizor la stiri, sau orice altceva este acolo, sa vezi.... ceva, orice....

Ma gandesc ca o  singura data daca Domnul ne-ar intoarce spatele si ne-ar spune ca nu are timp de noi, ne-am simti in adancul disperarii si al iadului. Insa noi dimpotriva, suntem mereu pe drumuri, mereu innebuniti de acel  „trebuie” scris parca cu fier inrosit in foc in sufletele si inimile noastre.

Sa punem un pic frana, fratilor, sa ne facem timp. Sa lasam acel „trebuie, musai”, macar o ora pe zi. Nu moare nimeni, garantat, pentru o ora pe zi. Sau macar pe saptamana. Sa ne plecam dar genunchii la rugaciune si sa ne facem timp- pentru Domnul in primul rand, si pentru soti, copii parinti in al doilea rand.

Cand a fost ultima oara cand ne-am facut timp pentru mama si pentru tata? Pentru ce? Ca sa-i ascultam, acum cat ii mai avem. Sa ne povesteasca, sa ne sfatuiasca, sa ne binecuvinteze si sa le simtim dragostea aceea care straluceste mai tare ca soarele in viata noastra.

Sa ne facem timp. Incepand de astazi, de acum, din acest moment. Eu ma duc sa-mi fac timp. Cine ma urmeaza?

Amintiri despre Staretul Sofronie de la Essex

(…) Parintele participa la zbuciumul tuturor oamenilor. Tragedia lumii ii sfasia inima. Imi spunea adesea:

    - Atat de tragica este lumea! Nu stie ce vrea, ce face, unde merge!...

    Suferea pentru toate popoarele care traiau sub conduceri dictatoriale. Spunea:

    - Oare cum de nu respecta libertatea lumii? Ce este aceasta? De ce sunt astfel lucrurile si nu-i lasa pe oameni sa traiasca linistit, cu munca lor, cu familia lor?

    Cand vorbea despre tragedia lumii intelegeai cat de mult suferea. Fata i se umplea de amaraciune si nu mai putea sa vorbeasca nimic. Il simteai si il vedeai cum se adanceste in propria lui lume de rugaciune. Pe om il iubea mult, asculta cu atentie ceea ce ii spunea, raspundea si usura orice suflet intristat.

    Nu voi uita acel asfintit, in care am facut impreuna o plimbare pe drumul de langa manastire. Langa el ma simteam oarecum straniu, pentru ca ai fi crezut ca nu paseste pe pamant, intr-atat era de absorbit in rugaciune. Eram descumpanita, si la un moment dat ma gandeam sa-i spun ca o sa plec, caci ma coplesea maretia lui. Un cuvant pe care-l rosti ma facu sa-mi revin:

     - Cat de frumoasa este aceasta plimbare ! Ce sa mai spun! Mi-a fost cu neputinta sa mai vorbesc...

    Un trecator, strain in regiune, se apropie de noi si ne intreba cum sa gaseasca o anume casa. Spuse si un nume. Parintele intelese imediat despre cine intreaba si ii arata cu multa dragoste directia in care trebuia sa mearga.

     - Iata, acolo este casa lui, dar este singur.Cum va trai, sarmanul...si fata i se preschimba de durere.

Strainul rosti un „Da” uscat si pleca multumindu-ne. Pentru putin, Parintele ramase tacut, apoi, intorcandu-se spre mine, imi spuse:

     - Cat ma gandesc la el ! A murit sotia lui. Copii nu aveau, si acum e singur. Ce-o sa faca el acum! Il vad, sarmanul, sufera!

     De departe l-a vazut si a participat la durerea englezului celui rece si singuratic, lucru pe care niciodata nu l-am putea intelege noi, cei din lume.

    Parintele traia drama sufletului care nu se exteriorizeaza, cunostea bucuria care nu se exprima si se comporta dupa cum era nevoie. Odihnea, mangaia. Spunea adesea:

     - Daca nu traieste inlauntrul tau Hristos, nu poti intelege corect lucrurile in viata. Cum sa intelegi durerea, bucuria oamenilor, daca nu le traiesti si daca nu traieste in tine Hristos !

     Spunea: „Inima sa-ti bata cu Hristos, sa-L respiri pe Hristos ! Numai atunci esti om adevarat.”

     Uneori se juca impreuna cu copiii precum un copil. Il priveai si te intrebai de unde a aflat atata bucurie. Si cum se mai juca! Copiii il absorbeau in asemenea masura, incat dadea impresia ca uita de toate celelalte. Ii lua in brate, ii strangea la piept, ii saruta, devenea una cu ei. Aceia il imbratisau, il sarutau, il trageau de par, oho, dar ce nu faceau! Imi spunea mere: „Copiii inteleg foarte bine ceea ce le spui. Trebuie sa le vorbesti cu respect, ca si celor mari, chiar daca cei mari nu inteleg precum acestia!...” Mai spunea, de asemenea, ca acei copii care traiesc in familii crestine si au viata curata, ajung la vedere si cunoastere desavarsite.

      Era prezent la orice sarbatoare a copiilor. Parintii acestora  intindeau o masa cu diferite prajituri, copilul sarbatorit statea langa el, cu totii beau ceai sau cafea, iar Parintele rostea o rugaciune, dupa care canta „La multi ani” sarbatoritului, in greceste si in ruseste. In ruseste spunea Mnogaialeta. Se crea o atmosfera foarte placuta. Nu se entuziasma prea mult atunci cand vedea ca multi copii vin la manastire, fara insa ca parintii lor sa fie evlaviosi. Spunea ca pentru ca un copil sa nu se indeparteze de drumul Bisericii, nu este indeajuns ca numai duhovnicii sa fie buni, ci va trebui ca si parintii sa dea un exemplu pozitiv copiilor.

     Scriem toate acestea pentru a arata ca in tot timpul vietuirii sale pe pamant, toate manifestarile vietii Parintelui erau o copie fidela a vietii lui Hristos.

     Odata i-am spus despre tatal meu, care vrea sa-si scrie testamentul si sa-si imparta averea copiilor. Cand l-am intrebat daca trebuie sa-mi revendic „Partea de avere ce mi se cuvine”, in cazul in care as fi nedreptatita, raspunsul sau a fost- dupa cum mi s-a parut- foarte dur si sever. M-a facut sa-mi vin in fire si sa ma rusinez de obraznicia mea. Mi-a spus cuvant cu cuvant, foarte serios:

     - Averea tatalui tau ii apartine lui. El s-a ostenit si a asudat si a trecut prin multe greutati. A trait in lipsuri, a suferit. Tu nu te-ai ostenit deloc si doar te bucuri de bunatatile acestei averi, caci el te-a scolit si toate celelalte. Tatal tau este responsabil de modul in care o va imparti. Este a lui. El si numai el are dreptul sa faca ce vrea. Daca iti va da sau daca nu-ti va da, este treaba lui. Nu te-ai ostenit tu pentru averea lui!

      Asta a fost. Pacea si iubirea si-au castigat de atunci locul, si apoi toate s-au savarsit cum era mai bine.

      Nu voia ca parintii sa fie amarati de catre copii. „Cinsteste pe tatal si pe mama ta”, - ne amintea.

Insista asupra respectului ce trebuie sa-l avem fata de parinti.

Dumitra V. Daviti- Amintiri despre Staretul Sofronie de la Essex (fragment)

Cea mai imbelsugata izvorare de mir din istoria icoanelor

Icoana Maicii Domnului "Iverska- Monrealska"

    Aceasta icoana a fost zugravita  in 1981 de catre monahul-iconograf atonit Hirsostom. Ea reprezinta o copie a vechiului odor al manastirii Iviron: icoana Maicii Domnului Portaitissa, aflata in Sfantul Munte inca din veacul al IX-lea, din timpul iconoclasmului. Icoana "Monrealska" nu este mare: are 40/50- cm.
     In anul 1982, igumenul schitului Nasterii Domnului a daruit-o iconarului Jose Munoz Cortez, spaniol ortodox de origine chiliana, cu rezidenta permanenta in Canada.
Icoana a izvorat mir pentru prima data pe 24 noiembrie 1982 in Montreal.
     Din aceasta zi, icoana "Monrealska" a izvorat mir zilnic vreme de 15 ani ! Istoria Bisericii Ortodoxe nu a mai cunoscut o izvorare de mir atat de lunga si de imbelsugata. Mirul izvora mai ales din mainile Maicii Domnului si ale lui Hristos, precum si din stelele de pe umerii Preacuratei, in vreme ce partea din spate a icoanei ramaea intotdeauna uscata. Icoana a trecut practic prin toate parohiile Bisericii Ruse din afara granitelor: in America de Sud, in Europa, in Australia, in Noua Zeelanda. Zeci de mii de oameni din toata lumea au devenit martori oculari ai minunii. Jose Cortez transporta icoana intr-o invelitoare speciala, si nu o data in vremea zborului cu avionul invelitoarea se imbiba toata cu mir. Desi episcopul Vitalie (mai apoi mitropolit al Bisericii din afara granitelor) nu a ingaduit savantilor sa ia probe de mir pentru analize, socotind ca ar fi o lipsa de cinstire fata de Maica Domnului, permitea sa fie cercetata icoana. Expertii s-au incredintat ca icoana a fost zugravita pe o scandura simpla si nu cuprinde nici un fel de cavitati interioare sau corpi straini.       
     Concluzia lor: este vorba de cea mai mare minune a secolului XX.
     In noaptea de 30 spre 31 octombrie 1997, custodele icoanei Jose Munoz Cortez, a fost ucis bestial in Atena. De atunci nu se mai stie nimic despre icoana izvoratoare de mir.


din "Minuni ale vremii noastre", editura Sophia, traducere din limba rusa de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas

Imagine preluata de aici.

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut: pe tine, cea cu adevărat  Născătoare de Dumnezeu te mărim.

Mama, binecuvinteaza-ti copiii

      Cred ca nu mai este un secret pentru nimeni ce inseamna in fapt a binecuvanta. Iar daca nu ati prins adancimea cuvantului, pot sa va spun ca nici eu insami nu o pot face, asta pentru ca valentele cuvantului in sine sunt pline de profunzime. Pe de o parte cand binecuvantarea se face de Sus in jos, adica pe vertical de la Dumnezeu catre om, sensul cuvantului merge spre revarsare de bunatati asupra omului binecuvantat, revarsari de mila, de iertari, de alte lucruri bune ce doar Domnul le poate darui. Pe aceeasi axa verticala daca binecuvantarea porneste de la om catre Dumnezeu ( „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea.” Psalmul 33) atunci dupa cum spune si psalmul, sensul este de a lauda si preamari pe Dumnezeu.

A binecuvanta - a revarsa Harul lui Dumnezeu asupra lucrurilor si a oamenilor. Desi in vechime pana la un moment dat era doar apanajul exclusiv al preotilor, pe urma acest gest s-a extins la nivelul parental, initial tot prin intermediul preotilor: "Spune lui Aaron si fiilor sai si le zi : Asa sa binecuvantati pe fiii lui Israel si sa ziceti catre ei : Sa te binecuvanteze Domnul si sa te pazeasca! Sa caute Domnul asupra ta cu fata vesela si sa te miluiasca ! Sa-si intoarca Domnul fata Sa catre tine si sa-ti daruiasca pace ! Asa sa cheme numele Meu asupra fiilor lui Israel si Eu, Domnul, ii voi binecuvanta" (Num. 6, 23-27)

Si mai stim cata putere are cuvantul, caci toate cu cuvantul s-au facut (afara de om). Si ne mai amintim si de rugaciunea celui credincios: „Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea.” Si iata ca numai cu cuvantul a si vindecat Domnul sluga sutasului...

     Stiind deci toate acestea, si mai ales din dragoste asupra fiilor si fiicelor noastre, a pruncilor nostri, nu e oare cel mai minunat sa incepem ziua sau s-o incheiem binecuvantandu-ne copiii? Noi mamele in primul rand. Scris este: „binecuvantarile parintilor intaresc casele fiilor”. Aceste gest simplu in aparenta, dar incarcat de profunzime, nimic nu cere, nici cea mai mica osteneala. Vine doar din dragoste, dintr-o uriasa, covarsitoare dragoste. Si ce implicatii mari are ! Asupra pruncului pe care Domnul ti l-a daruit tot ca binecuvantare, sa aduci toate darurile Domnului.

Copiii nostri au nevoie de ajutorul Domnului in fiecare zi a vietii lor. Noi vrem ca ei sa creasca umpluti de daruri, iar unul din daruri este credinta. („Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”). De ce dar sa nu facem aceasta? Sa rugam pe preoti sa ne binecuvanteze copiii si sa rugam pe Domnul sa ni-i binecuvinteze:

    „Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
     Domnul sa-Si lumineze fata spre tine si sa te miluiasca!
     Domnul sa-Si ridice fata spre tine si sa-ti daruiasca pace!”

Noi stim ca nici o rugaciune nu ramane fara raspuns. Nici una nu ramane neauzita de la fata Domnului, ba dimpotriva, orice rugaciune pare a ramane neauzita, ea se va revarsa la un anumit moment al vietii copilului.

    Ii tinem in pantece si ii simtim cum misca, cum cresc, cum dorm. Mai apoi ii aducem in lume (asa cum frumos spunea un parinte, ca la nastere mama „da mana cu Dumnezeu spre a aduce in lume prunc”) si dragostea noastra creste in fiecare zi tot mai mult pentru ei. Le dorim tot binele din lume, nu putem trai si respira decat prin ei. Si atunci, ca un gest de adanca milostenie, ar trebui sa-i binecuvantam, sa chemam revarsarile a tot binele asupra lor, in fiece zi.

    Iata ce se spune despre staretul Nicon de la Optina, despre momentul cand a dorit sa plece la manastire impreuna cu fratele sau: „Nu cu mult timp inainte, chiar in acest scop, ei comandasera doua cruci mari de arama, in patru colturi, cu dimensiunea de sase-opt centimetri. Cu aceste cruci i-a binecuvantat mama. Kolea pretuia in chip anume aceasta cruce cu care i-a binecuvantat mama si pana la sfarsitul vietii nu si-a mai scos-o de la piept...”

Iata acest mare si vestit staret cata pretuire a pus pe binecuvantarea mamei sale!

    Mama binecuvinteaza-ti pruncii tai, nu-i lasa nepaziti de Domnul pe calea lor, ci pururea cheama asupra lor cele bune si de folos. Si mai spune Domnului sa se faca voia Lui cu ei. Iar zilele tale vor fi senine stiind ca in fiecare zi ai chemat zambetul Domnului Celui PreaInalt peste puii tai iubiti.

Impacare

(...)Cel ce poarta rautate inlauntrul inimii sale, acesta hraneste un sarpe otravitor la san. Stiti, iubiti cititori, din proprie experienta ce greutate incearca sufletul vostru cand sunteti certati cu cineva. Parca v-ar apasa un munte. Nu puteti sa respirati usor si liber. Va simtiti ca prizonier, ori chiar mai rau decat un prizonier, pentru ca unui prizonier ii este legat doar trupul, iar duhul este liber; iar voua duhul va este legat cu lanturile vrajbei satanice, si trupul se simte din aceasta pricina vlaguit fara seaman. Cine se vrajmaseste cu aproapele sau este rob al diavolului. Si exista oare undeva sclavi fericiti? Daca randunica inchisa in colivie este fericita, atunci si nenorocitii prizonieri ai pacatului se pot simti fericiti. Nu, nu poate sa rasara fericirea printre buruienile pacatului, si cu atat mai putin printre spinii si maracinii urii si ai vrajbei ! Atata timp cat sunteti in vrajba cu fratele vostru, nu poate sa straluceasca pacea in inima voastra !...

     Insa, cu toate acestea, cat de usor va simtiti sufletul cand va iertati cu dusmanul dumneavoastra ! Ati dori, pur si simplu, sa va avantati spre cer de bucurie, precum pasarea eliberata din colivie. Va bucurati de impacare mai mult decat de aflarea unei comori. Pentru ca ati aflat ceva mai mult decat o comoara: ati aflat dragostea, l-ati castigat pe dusmanul vostru si, din vrajmasi, l-ati transformat in frate! Poporul a exprimat foarte expresiv aceasta: „Vrajba e un lucru diavolesc !” Pentru ca cei care se vrajmasesc poarta in suflet atata ura, care-i apasa si ii munceste, ca si cum ei s-ar afla in iad. De la cei ce se vrajmasesc se departeaza harul lui Dumnezeu, care le-ar aduce pacea si bucuria in inima. Si daca „Vrajba e un lucru diavolesc”, impacarea este un lucru dumnezeiesc. Pacea este una dintre cele mai scumpe daruri ale lui Dumnezeu. Odata cu impacarea, intunericul din sufletele celor ce se vrajmaseau pana de curand se topeste, si acolo se aseaza dumnezeiasca pace, dumnezeiasca lumina si dumnezeiasca bucurie. Asupra celor care se impaca se pogoara harul lui Dumnezeu. Pentru aceasta se simt ca in Rai.

     Ascultati doua pilde de viata din Rusia:

     Intr-un sat slujea un preot, care se afla intr-o permanenta cearta cu cantaretul sau de strana. Cantaretul, neterminandu-si studiile seminariste, nu putea sa devina preot. Idealul lui era sa ajunga macar diacon. Din nefericire, nu putea sa se bazeze in atingerea acestui tel pe preot, care il ura si cu care se certa in permanenta, in modul cel mai grosolan. Odata, chiar in timpul slujbei, preotul si cantaretul s-au incaierat pentru un lucru de nimic. Preotul a ridicat tonul. Cantaretul nu s-a lasat mai prejos si a replicat cu cuvinte jignitoare. Preotul s-a infuriat si a aruncat cu cadelnita spre cantaret, iar aceasta a azvarlit cu cateva carti mai grele dupa preot, pana ce, in cele din urma, s-au batut in toata regula, spre marea intristare si sminteala a credinciosilor... In tot satul s-a raspandit vestea despre bataia dintre preot si cantaret in casa lui Dumnezeu. Vestea a ajuns si la episcop, un om foarte intelept, care i-a chemat pe amandoi la el, ca sa-i cerceteze si sa inteleaga cine este vinovat. L-a chemat mai intai pe preot si i-a zis:

     - Spune-mi cum s-a intamplat. Marturiseste sincer numai adevarul !

     - Eu, Preasfintite Stapane, slujeam in biserica- a inceput sa se indreptateasca, inspaimantat, preotul – si i-am spus cantaretului sa cante mai incet, iar el a ridicat asupra mea cuvinte jignitoare si a inceput sa arunce in mine cu carti bisericesti, si chiar cu pumnii s-a napustit asupra mea. Ca sa ma apar, am insfacat cadelnita, insa nu i-am facut nimic.

     - Inseamna ca el e vinovat? – a intrebat arhiereul.

     - Da, Preasfintite Stapane, el e vinovat!

     - Inseamna ca el a inceput primul cearta?

     - Da, Preasfintite Stapane, el a inceput primul cearta.

     - Atunci tu esti mucenic ! – a continuat arhiereul. Saracul de tine, cat timp l-ai rabdat pe acest cantaret rau si nu te-ai plans pana acum ! Uite ce e: ca sa-ti primesti rasplata, m-am gandit sa te recompensez. Inca de maine te voi numi in vrednicia de protoiereu ! Ai auzit, fiule? Inca de maine ! Pregateste-te !

    Preotul , tulburandu-se de neasteptata intorsatura a lucrurilor, i-a spus:

      - Dar, Preasfintite Stapane, eu nu sunt vrednic ca sa fiu protoiereu ! Si eu am vina pentru certuri, si parca mai mult decat cantaretul. Eu am inceput certurile !

      - Inseamna ca ai constiinta ! Slava lui Dumnezeu ! – s-a bucurat arhiereul. Atunci vei sluji pe deplin ca protoiereu.

    Preotul, parandu-i rau, a inceput sa planga. Vladica a trimis atunci dupa cantaret. Cantaretul a intrat framantat si a vazut ca preotul plange, iar arhiereul nu statea posomorat si sever, ci zambea parinteste.

      - Tu ce spui? Cine a inceput primul cearta? – a intrebat arhiereul.

      - Nu eu, ci preotul ! – s-a aparat speriat cantaretul, indreptatindu-se pe sine.

      - Asa spune si preotul, ca el e vinovat. Inseamna ca tu esti nevinovat? Pentru ca tu, ca un mucenic, ai rabdat nevinovat atata vreme, jignirile preotului, am hotarat ca maine sa te hirotonesc diacon ! Te-ai pregatit?

    Cantaretul astepta pedeapsa si, iata, i se oferea diaconia, la care el visase atat de mult ! Insa sufletul ii era nespus de tulburat ! Se simtea nevrednic din pricina vrajbei cu preotul ! Deodata se arunca la picioarele arhiereului si, izbucnind in lacrimi, spuse:

     -  Preasfintite Stapane, nu sunt vrednic ca sa fiu diacon ! Eu sunt mai vinovat decat preotul !

    Arhiereul l-a ridicat e la pamant, si, imbratisandu-l, i-a spus:

     - Tocmai astazi esti mai vrednic, pentru ca te caiesti, asa cum se caieste si preotul ! Pentru aceasta, pe el il voi face neintarziat protoiereu, iar pe tine, diacon. Impacati-va !

    Cu adanca zdrobire sufleteasca s-au imbratisat si s-au iertat cei doi pana de curand invrajbiti. Ziua urmatoare, la dumnezeiasca Liturghie, vladica i-a ridicat in duhovnicescul cin si cu pace i-a slobozit sa mearga in satul lor.

    Ei s-au intors impacati si bucurosi, spre mirarea intregului sat. Din ziua aceea au trait ca fratii si niciodata nu s-au mai certat.

    Iata si cealalta pilda, tot din Rusia.

    Intr-o biserica, preotul si diaconul se urau mult si se certau mai mereu. Sa nu vi se para ciudat, frati si surori, ca si fetele duhovnicesti pot uneori sa se certe ! Ei sustin cetatea duhovniceasca – Biserica-, de aceea diavolul ii ataca cu mai mare inversunare. Atat de mult s-au invrajbit preotul si diaconul si pana la o asemenea ura au ajuns, ca nu mai puteau sa se vada unul pe celalalt. Viata lor devenise otravita. In cele din urma, nemaiputand sa traiasca in acel iad, preotul a mers la un schimnic sfant, ca sa se sfatuiasca cu el. I-a povestit acestuia tot: cum ca pentru cel mai mic lucru se certa cu diaconul, cum ura lor crestea pe zi ce trecea, cum diaconul, desi mai tanar, nu-l respecta, cum, la randul sau, nu mai putea sa-l vada in fata ochilor si cum isi pusese in gand chiar sa se retraga din aceasta parohie.

     - Ce ma sfatuiti? – l-a intrebat in cele din urma preotul.

    Schimnicul sfant i-a dat cea mai dreapta, insa si cea mai grea „reteta” de indeplinit:

     - Taci si rabda ! Rabda pana la sfarsit ! Si Dumnezeu te va ajuta sa-l intorci si sa-l castigi pe fratele tau.

    Preotul a hotarat sa incerce si acest de pe urma mijloc de impacare.

    Cum s-a inapoiat, s-a intamplat sa aiba nevoie de ajutorul diaconului.

     - Da-mi crucea ! – l-a rugat el cu blandete.

     - Ia-ti-o ! – i-a raspuns iritat diaconul. Nu sunt sluga ta !

    Preotul fara sa spuna un cuvant, a mers si a luat-o singur. Diaconul s-a minunat ca nu au urmat insultele si jignirile obisnuite in astfel de cazuri...

    Alta data, cand slujeau, diaconul a gasit din nou motiv de cearta cu preotul, insa acesta a rabdat totul cu blandete. Situatia s-a repetat si a continuat multa vreme. Preotul a rabdat toate si, in cele din urma, diaconul a inceput sa-si vina in fire si sa se rusineze de purtarea sa.

   "Cat de rau sunt ! – s-a gandit el. Eu sunt doar diacon si il chinui pe preot. El e mai mare decat mine si totusi nu se cearta cu mine, ci ma rabda ! Voi merge si-i voi cere iertare pentru toate !”

    Cat de surprins si de induiosat a fost rabdatorul preot cand l-a vazut pe diacon ca vine la el, in casa lui, ca sa-i faca metanie pana la pamant si, cu lacrimi in ochi, sa-l roage pentru iertare! S-au imbratisat si s-au iertat...

Si pe cat de mult se urau mai inainte, cu atat mai mult se iubeau dupa aceasta.

Acestea sunt minunatele roade ale iertarii unuia cu celalalt !

Arhimandrit SERAFIM ALEXIEV- Vrajba si impacare (fragment)