Iarna

     Cu cat ne adancim inspre sfarsitul calendaristic al anului, cu atat ma trezesc cantand colinde si visand la serile petrecute in camera calda, cu o cana de cacao fierbinte in maini, in timp ce crivatul bate la geam maniindu-se si amenintand sa rastoarne casa.

     Acum doi ani iarna a venit pe neasteptate exact pe 2 noiembrie. A nins atat de frumos, cu fulgi mari. Copilul stiind ca de ziua lui vine iarna, a venit fuguta la mine sa ma intrebe daca este ziua lui. Asta m-a facut sa rad cu bucurie, desi poate multa lume s-a intristat pentru ca se stie, iarna nu e prietenoasa deloc cu cei aflati in nevoi si necazuri.

     Fac parte dintre cei care asteapta cu nerabdare Craciunul, cei care canta cu doua luni inainte colinde si citesc cu nesat povesti si povestiri despre iarna. Intotdeauna ma emotioneaza povestea Nasterii Mantuitorului si incerc sa-mi imaginez steaua dupa care au pornit magii sa-L caute. Citesc cu bucurie in Sfanta Evanghelie cum s-au bucurat si li s-a vestit pastorilor Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos in plina campie, si nu pot zice ca nu ma umplu oarecum de invidie fata de curatia lor, caci s-au invrednicit sa vada ingerii cum cantau Domnului in cor. Si ma gandesc oare cum trebuie sa fi aratat sufletele lor, de vreme ce sunt atatia mari ierarhi ai Bisericii noastre care au slujit permanent zeci de ani fara sa aiba bucuria de a vedea vreodata macar un inger. Dar iata acesti pastori, simpli ca buna simplitate, s-au invrednicit de au vazut pe Domnul, pe Maicuta Domnului si ingerii... Ca si cum intreg Raiul s-a pogorat pe pamant intr-o iesle binecuvantata. Ma intreb cum vor fi privit ei cu sufletele lor aceasta extraordinara priveliste, cum oare au trait aceasta magnifica bucurie.

     In zilele noastre cu siguranta mai sunt oameni care pot simti o astfel de bucurie. Dar mai este oare cineva care sa aiba aceasta curatie sufleteasca, aceasta simplitate desavarsita prin care sa se invredniceasca de un asemenea dar? Nici nu-mi pot imagina, desi poate undeva, intr-o margine de catun exista. Oameni care nu stau mult pe ganduri, oameni care lucreaza cu mainile neincetat, oameni care isi inalta gandurile neintarziat la Domnul zi de zi, ceas de ceas.

     As vrea cu toata inima mea sa cunosc astfel de oameni, curati ca zapada primei ninsori. De aceea mi-am imbracat blogul in haina sa de iarna, prea devreme, pentru ca dorul meu de a regasi curatenia copilariei este prea adanc sapat in inima.

    Tanjesc dupa bucuria cea buna, cea pe care toti o cautam fara sa vrem. Si inima nu vrea sa taca, ci mereu da ghes sa caut sa retraiesc fie si o farama din prima copilarie. Cateodata retraiesc senzatii cu sufletul, de maxima bucurie, exact ca in copilarie, si simt ca-mi mangaie inima ca un falfait de aripi. Si as vrea sa prind acea aripa mangaietoare, sa ma inchid cumva in momentul memoriei pe care-l vad cu coltul ochiului.

    Poate doar asa as reusi din nou sa am indrazneala in rugaciune. Poate doar asa m-as curata de patimi si de neputinte. Poate doar fiind curata ca un prunc as nadajdui total ca voi fi si eu, netrebnica, randuita a sta de-a dreapta....

    Stiu, la noi e inca toamna, dar pentru mine toamna e tanguire prelunga, plangere si tristete. Iarna cea aspra insa e judecata faptelor insa, stabilind ce e bun si ce nu. In iarna gasesc o lupa marita prin care privesc la ce am zis si ce am facut. Bun sau rau. Si de multe ori ma cutremur caci nu stiu daca am facut ceva cu adevarat bun in ochii Celui Bun. Si atunci ma zgudui de durerea din inima, de zbaterea amara. Si o iau de la inceput, cu speranta, credinta si dragoste. Tare putina dragoste...

    O luna noiembrie binecuvantata va doresc tuturor, cu sarbatori minunate, cu inceput de post luminat de Sfanta Impartasanie!

Plecata

    Am fost plecata zilele trecute. Si au trecut intr-o goana. Ele, zilele. Iar eu m-am prefacut pe rand ca sunt cand Marta, cand Maria. Niciodata insa pe deplin vreuna din ele.

Am reusit de am facut un pic de curat, total inutil, caci astazi trebuie s-o iau de la capat, am facut zacusca pentru posturi, apoi am dormit leganata de vise intr-o chilie ce privea orasul in noapte asternut ca o pleiada de lumini la picioarele Bisericii din curtea manastirii, ea insasi luminata toata ca un dar... Nu-mi venea sa-mi dezlipesc privirea de la ea, asa cum o vedeam pe fereastra, dar stiam ca era ora 1 noaptea si peste doar 3 ore aveam sa ma trezesc... Asa ca acolo am hotarat pe loc sa devin Marta si sa ma culc, pentru ca in zori ma astepta o multime de treaba. Drept pentru care a doua zi mi-am razuit prin razatoare ceva degetele laolalta cu morcovi si altele, mi-am taiat din degetele dimpreuna cu  feliile de lamaie....Si am racit cobza.

      Apoi, Domnul cel mult milostiv mi-a daruit o vacanta de vis intr-un loc de vis, undeva in zona de munte, tacuta si nestiuta, cu bruma alba de un deget dimineata, cu hram la Biserica si cu Sfanta Impartasanie din care cu teama am gustat. („Gustati si vedeti ca Bun e Domnul, aliluia”)

Am vazut cum arata mucenicia mamei. Am vazut de altfel multe mame mucenice, si cateodata cu indrazneala si nebunie imi inchipuiam ca si eu am fost asa in zilele prunciei fiului meu. Dar astazi stiu ca intr-adevar nebunie am gandit. Am vazut dupa cum spuneam ostenelile mamei cu multi prunci, cand fiecare are nevoie de mama, oricat de mare ar putea parea comparativ cu altul. Slava lui Dumnezeu ca ne-a lasat si modele de urmat.

        Nu, eu nu m-am pregatit pentru Marele Examen – Judecata. Nu stiu voi, dar eu mereu tot aman pregatirea ca si cum as mai avea timp. Gresit. Timp nu mai este. Ar trebui sa ne pregatim in fiecare zi, cu fiecare ceas, cu fiecare vorba pentru care vom da socoteala. Poate voi nu va pomeniti vorbind vrute si nevrute, orisicui, in orice ceas. Dar eu ma pomenesc adesea ca am rostit cuvinte pe care nu vroiam sa le rostesc, sau am rostit taine pe care nu vroiam sa le dezgolesc. Pe de o parte insa poate e mai bine ca le recunosc, imi recunosc neputintele si patimile, caci asta si sunt. Departe de mine de a crede ca le pot invinge. Tot caut si-mi pare ca am irosit anii in zadar, asa cum irosesc fiecare clipa.

       Deci in aceasta irosire fara sens in care osanda imi tot adun cu fiece clipa si cu fiece ceas, de nu stiu unde, din care camara a inimii mele, rasare totusi nadejdea. Nadejdea cea buna si credinta in Domnul inimii mele. Si cred, cred, Doamne (ajuta necredintei mele), ca de vei mantui pe cel drept nu-i lucru mare, si de vei milui pe cel curat, nu-i nici o minune, ca sunt vrednici de mila Ta; ci spre mine pacatoasa sa faci minuni cu mila Ta...

        Iata de ce trec zilele in van pe langa mine, iar eu sunt cand Marta, cand Maria...

Iar cand sunt Maria, indraznesc, cutezand cu inima, sa adun o cununa mititica si necajita, cam jumulita ea, asa... Si dupa ce cu multa truda o adun si o impletesc, de-odata o izbesc de pamant cu parerile de rau si cu grairea impotriva, si cu toate cele rele care izvorasc fara stavila din adancul meu. Nu stiu exact de unde vin, dar izvorasc, drept va spun...

        La sfarsit, fiecare veti avea cununile voastre, adunate cu truda si cu migala, impletite cu acul rabdarii si cu andrelele patimirii. Si vor fi atat de minunate, ca nu ma voi satura sa va privesc. Atunci insa sa nu priviti la mine, cea dezgolita cu totul, caci in jur imi vor sta izgonite si jumulite toate cununile mele pe care cu truda le-am adunat,  si-ntr-o clipa le-am distrus...

O zi minunata sa aveti, cu Harul Domnului nostru Iisus Hristos! Amin!

A batut la usa ta cineva

     Am auzit la un bun parinte ca in istoria crestinismului exista un oras deosebit. Acest oras era locuit in totalitate de crestini, si aici vorbim de cei care sunt practicanti, iara nu de cei ce-si spun asa dar se poarta altfel. Ei, si toti locuitorii acelei cetati aveau multe virtuti, dar una din cele mai de seama – erau primitori de oaspeti. Ieseau deci adesea la raspantii, si intocmai ca in povestile celor o mie si una de nopti, cautau pe cineva pe care sa-l gazduiasca cu drag. Din cate am inteles devenisera vestiti pentru aceasta frumoasa virtute a lor, pe care o lucrau cu dragoste crestineasca, iar la un moment dat au primit cu totii mucenicia neramanand in urma nici un suflet sa povesteasca....

      M-am gandit adesea la asta si mai ales la faptul ca in acea lume se pare ca o mare atentie ii era acordata oaspetelui, unul din gesturile de mare si adanca smerenie era ca cel ce primea oaspetele sa-i spele acestuia picioarele. Va puteti imagina acest obicei?

In casa fiecaruia vin oaspeti, de fiecare data cunoscuti (intr-o oarecare masura), in majoritatea timpului rude (din fericire sau nu). Si stapana casei incearca sa se intreaca pe ea, primind oaspetele cu tot ce poate ea: mancare, cafea, asternuturi curate....

Va puteti insa imagina cum ar fi sa spalati picioarele oaspetelui?

Sa zicem ca intr-o zi vine sotul cu cineva, un om necajit, pe care vrea sa-l ajute si a carui nume nici macar nu-l cunoaste. Iata, l-a oprit pe drum intreband de ceva, iar sotul l-a adus acasa, ca sa-i ofere un pat si o masa calda intr-o noapte geroasa. Si poate nestiut, ca-n vechile timpuri, este un inger in chipul acelui om. Ori poate chiar Hristos... De unde si cum am putea sti? I-ati spala deci picioarele acestui om? Desigur, nu stim daca e om sau nu. Exista totusi si aceasta posibilitate, dar nu ati sti. V-ati apleca cu dragoste sa-i spalati picioarele? Ma gandesc ca marea majoritate dintre noi, femeile crestine, nici macar nu am scoate cearsafurile bune, ci am pune acolo... ce avem mai necajit prin dulapuri. Si nu am taia cea mai grasa gaina sa-i dam sa manance, desi cu singuranta ceva tot i-am da...

Ma gandeam la acest gest – cat implica el din partea noastra (sau ar implica mai bine zis, pentru ca nimeni nu-l mai face). Sa-ti pleci genunchii si sa iei fiecare picior sa-l speli, indiferent ca miroase, ca are unghiile neingrijite... Sigur, deja cred ca simt jena din stomac... Dar va puteti imagina ca ati face asa ceva?

      Si imi mai amintesc despre seara Cinei celei de taina, cand insusi Domnul nostru Iisus Hristos ” S-a sculat de la Cina, S-a dezbracat de haine si, luand un stergar, S-a incins cu el. Dupa aceea a turnat apa in vasul de spalat si a inceput sa spele picioarele ucenicilor si sa le stearga cu stergarul cu care era incins"... Ma gandesc la acea seara minunata si la pilda ce a facut-o Mantuitorul tuturor uncenicilor Sai. De ce a facut aceasta? Poate sa le arate ca cel ce vrea sa fie mai mare, sa se faca rob al tuturor dupa cum arata si cuvantul de mai tarziu al Apostolului: „Tuturor toate m-am facut, ca macar pe unii sa-i mantuiesc”... Si in acelasi timp mai arata ceva. Ganditi-va cu cata dragoste faceti baie la pruncul vostru mic, la bebelus, cu cata dragoste si atentie il inconjurati. Cum nu va scarbiti cu nimica de el si nici nu ganditi vreun rau, ci nu stiti cum sa faceti sa fiti cat mai blanzi in miscari si in atingeri si ii urmariti gestica si mimica fetei... Si desi este foarte obositor, zambiti si ii vorbiti cu dragoste. Iata o astfel de atitudine a avut si Mantuitorul fata de ucenici. I-a tratat pe fiecare in parte ca si cum El s-ar fi facut rob lor, smerindu-se foarte ( „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima”). A dat deci lor pilda de aceasta invatandu-i pe fiecare la fel, si urmand: „Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi”...

Iata avem si noi parte de aceasta chemare. Dar oare o mai urmam noi astazi? Facem vreodata astfel de gesturi de adanca smerenie cuiva mai „mic’’ decat noi? Ne-am incinge noi cu prosopul rabdarii din dragoste si am avea putere sa ne nimicim mandria pana-ntr-acolo incat sa ne micsoram cu totul in fata altcuiva? Si nu vorbim despre persoane fata de care avem evlavie, pe care le socotim mai sus decat noi, ci vorbesc tocmai de cei pe care ii nesocotim...

     Sa ne amintim deci de aceasta pilda de cate ori cineva ne va bate la usa. Sa-i raspundem cu dragoste si cu smerenie, sa ne facem marturisitori prin fapta a Domnului nostru.

Asa sa ne ajute Dumnezeu tuturor!

(Imagine preluata de aici.)

Despre netinerea de minte a raului

    Zis-a iarasi: Sfantul Apostol da o porunca ucenicilor sai, zicand: „Domnul este aproape; de nimic sa nu va ingrijorati, ci cererile voastre sa fie aratate lui Dumnezeu, si cererea cu multumire si pacea lui Hristos sa domneasca in inimile voastre” (Filipeni 4,5-7). Si in Evanghelia de la Marcu, Domnul zice ucenicilor: „Iertati tot ceea ce aveti asupra cuiva, pentru ca si Tatal vostru sa va ierte greselile voastre” (Marcu 11,25).

    Infricosat este acest cuvant al Domnului! Daca vezi ca inima ta nu-i curata fata de toti, sa nu ceri nimic lui Dumnezeu, altfel il ocarasti, ca fiind pacatos si neiertand pe aproapele tau, tu zici Celui ce cerceteaza inimile: „Iarta-mi pacatele mele!”. Un astfel de om nu se roaga in duh, ci numai cu buzele, in nestiinta. Ci, cel ce vrea, cu adevarat, sa se roage lui Dumnezeu in duh, in Duhul Sfant si cu inima curata, sa-si cerceteze inima sa inainte de a se ruga, sa vada, daca nu are ceva asupra vreunui om. Daca are, se inseala pe sine, ca Cel ce ar trebui sa-l auda nu este de fata, fiindca mintea nu se roaga, ci desfasoara o forma mecanica de rugaciune.

     Tot asa, cel ce voieste sa se roage cu curatie, trebuie mai intai sa-si cerceteze starea mintii sale. Daca zici: „Miluieste-ma!”, atunci si tu sa ai mila de cel ce te roaga ceva; daca zici: „Iarta-ma!”, si tu , ticalosule, sa ierti; daca zici: „Nu pomeni greselile mele!”, nici tu sa nu le pomenesti pe ale aproapelui tau; daca zici: „Nu pomeni greselile mele cele de voie si cele fara de voie!” – desi nu este sila- nici tu sa nu le pomenesti, nici trebuie sa cugeti ceva impotriva cuiva. Daca nu ai ajuns sa faci acest lucru, zadarnic te rogi, ca Dumnezeu nu te asculta, dupa cum zice toata Scriptura. Domnul zice si in rugaciunea de la Sfantul Matei: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12); si „Daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru, care este in ceruri, nu va va ierta voua” (Matei 6,14). Ti-am pus inainte toate cu dragoste, ca, ceea ce voiesti sa-ti faca Dumnezeu, sa faci tu mai intai si atunci vei primi dupa masura pe care ai folosit-o fata de oameni.

Daca iti curatesti inima fata de toata faptura, ca sa nu ti minte raul fata de cineva, ia aminte ca Dumnezeu este plinatate, sa nu o faci numai cu vorba. Tot omul, singur se leaga pentru gheena si singur se dezleaga, caci nu exista ceva mai neplecat decat vointa, fie ca inclina spre viata, fie spre moarte. Fericiti sunt cei ce iubesc viata vesnica, caci nu se vor poticni.

     Zis-a iarasi: Este o lupta a inimii, in taina, cu osteneala si sudoare impotriva gandului care te bantuie, dar sa nu-l lasi sa-ti rapeasca inima, caci cu anevoie o vei tamadui, daca nu vei avea de-a pururea inainte pacatele tale.

     Daca afli ca cineva ti-a facut un rau, intoarce-i cu bunavointa  in inima ta. Sa nu-l ocarasti, nici sa-l judeci, nici sa-l barfesti sau sa-l dai in gura altora si apoi cugeta: „Eu nu am nimic rau impotriva cuiva?”. Daca ai frica de gheena, aceasta va birui relele cu care ai vrea sa raspunzi pentru raul aproapelui, zicandu-ti: „Vai tie, tu te rogi pentru pacatele tale si Dumnezeu ti le rabda , fara sa ti le vadeasca pana acum, iar tu te manii pe aproapele si-l dai in gura oamenilor! Cu adevarat, nesterse iti raman pacatele, fiindca nu esti vrednic de nici o iertare”. Daca inima ti se inmoaie si nu tii minte raul, vei primi mila de la Dumnezeu; iar daca iti impietresti inima fata de aproapele, Dumnezeu nu va lua aminte de la tine.

     Zis-a iarasi: iarta-ma, ca eu sunt lipsti de toate si rusinat de pacate si, stiind acestea inima mi-e plina de rusine. Daca omul nu ajunge asemenea firii lui Dumnezeu, toate ostenelile sale sunt zadarnice. Plugarul care seamana, nadajduieste sa aiba rod imbelsugat, si daca arsita il strica, i se intristeaza inima pentru paguba semnitei si pentru osteneala cu care a lucrat pamantul. (...)

Iata lucrurile cele mai de seama care robesc pe fiii lui Adam: castigul, slava, odihna, lauda pentru pacat, impodobirea trupului ca sa fie frumos si sanatos si cautarea hainelor scumpe. Acestea hranesc placerea pe care sarpele a pus-o in gura Evei, si noi recunoastem ca suntem fiii lui Adam, care dupa aceste ganduri, care ne fac vrajmasii lui Dumnezeu. Deci, fericit este cel care s-a rastignit, a murit, s-a ingropat si a inviat innoit, cand se vedea ca este asemenea firii lui Iisus Hristos, si ca paseste pe sfintele Lui urme, pe care le-a lasat pasii Sai, cand S-a facut om, pentru lucratorii Lui, care sunt Sfintii. Ca cel ce are smerenie, umilinta, golatate, saracie, iertare, pace, rabdarea ocarilor, negrija fata de trup, indrazneala fata de uneltirile celor rai si, lucrul cel mai minunat, cel ce are dreapta socoteala in toate si primirea iubitoare a oamenilor, cel ce ajunge la acestea si inlatura cele nefiresti, cu adevarat acela este al lui Hristos. Caruia I se cuvine cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.

Asketiconul Cuviosului Isaia pustnicul (pag. 106-110)

De ce iubesc ortodoxia

Pentru ca sunt fericita cand vad copiii alergand veseli sa primeasca Sfanta Impartasanie. Pentru ca ma simt coplesita atunci cand obosita, dupa o zi de calatorie, ajung pelerin intr-o manastire de munte unde izvoarele susura, brazii stau mandri si semeti, iar monahii sau monahiile pastreaza sub cheia surasului tainele rugaciunilor.

Pentru ca este atata lumina-n ea. Pentru ca nu m-as plictisi niciodata sa privesc candela ce arde dinaintea icoanei in puterea noptii sau lumanarile aprinse pentru vii si morti.

 Pentru ca iubesc speranta vietii ce va sa vie licarind in ochii batranilor nostri a caror maini miros frumos a placinte, gutui, mere si cozonac.

 Pentru ca orice mica stea poate deveni mare in panteonul sfintilor nostri. Pentru ca sfintii arhangheli sunt la mare cinste asezati.

 Pentru ca e singura care imi daruieste desavarsita dragostea Maicii Domnului.

Pentru ca m-a imbracat pe mine si pe cei dragi mie in haina sfantului Botez, haina cu care nadajduiesc sa mor vietii acesteia. Pentru ca stiu ca nu voi muri niciodata, indiferent de ce s-ar intampla. Pentru ca exista rau si bun, Rai si Iad, pentru ca exista atata viata in ea.

Pentru ca atunci cand merg la Sfanta Liturghie ma incarc de toate cele bune si de folos.

Pentru ca sfintenia in ortodoxie are miros de tamaie si mir si gust de Sfanta Impartasanie si aghiazma.

Pentru ca-mi picteaza Cerul vietii in culorile smereniei, evlaviei si ale sfinteniei si am unde privi ca sa le invat si am de la cine sa invat toate acestea.

Pentru ca-mi spala pacatele mele pe care le ia pe umerii ei, ca sa puna cuvant bun inaintea Celui Bun pentru mine, nevrednica, ocrotindu-ma ca o closca pe puii ei.

Pentru ca iubesc sunetul clopotelor si zgomotul de toaca ce anunta orele de rugaciune care ne vor uni intr-un popor imbracat in aceeasi uimitoare haina a credintei.

Pentru ca atunci cand alerg plangand la Domnul si suspin inaintea icoanei Sale, El ma aude si ma asculta.

Pentru ca darurile Sale nu mi le da pe termen limitat sau in functie de virtuti pe care nu le am si nu le voi avea niciodata. Ci le da dupa mare mila si ingaduinta Sa.

Pentru ca stie sa ceara si cere totul, daruind totul, amplificat printr-o lupa enorma a sfinteniei.

Pentru ca atunci cand mi-e mai greu sufera impreuna cu mine si se roaga impreuna cu mine. Pentru ca atunci cand rad, rade cu mine si ma imbratiseaza ca un parinte.

Pentru ca nu sunt niciodata singura de vreme ce nu ma pot mantui singura ci numai prin oameni si impreuna cu ei.

Pentru ca nu sunt eu centrul universului si nu pune pe mine corvezi de nepurtat, ci cu ingaduinta imi spune ca am neputinte si ma ajuta sa mi le port.

Pentru ca atunci cand aud vocea parintelui la Biserica ma simt acasa, o senzatie de nedescris de pace deplina.

Pentru ca ma iubeste...ma binecuvinteaza, ma intareste intru rabdare imi daruieste putere sa nadajduiesc, sa cred si sa iubesc.

Ar mai fi mii de motive, dar va las si pe voi sa spuneti de ce iubiti ortodoxia. Da, voi, cei ca mine, cei ce va impartasiti din acelasi Sfant Potir cu acelasi Trup si cu acelasi Sange. Fratii si surorile mele ortodoxe, voi.

Cu drag ma rog sa fiti binecuvantati acum si in vecii vecilor. Amin

Supermenajera

     De fiecare data cand intru in casa cuiva ascult dezvinovatiri care nu-si au rost. Aproape fiecare persoana isi imagineaza ca intru in casa sa (bastionul singuratatii si intimitatii sale) cu gand sa verific starea curateniei. Auzi scuzele care se servesc mereu cu ocazia asta si nu va mint, si eu adesea le-am servit. Simt jena celuilalt, spaima ca as putea vedea in nu stiu ce colt sosetele aruncate aseara in graba sau farfuria in care a mancat sotul de dimineata inainte de a pleca la servici.

     Vreau sa va anunt ca daca as intra intr-o casa in care toate sa fie perfect curate si la locul lor as simti ca persoana respectiva nu are o viata privata, ca traieste doar pentru ceilalti. Sa stai mereu sa pandesti ultimul fir de praf de peste tot in loc sa citesti viata unui sfant sau sfaturile unui pustnic, nu mi se pare o optiune demna de un crestin. Imi plac femeile care declara deschis "ma duc la Vecernie” caci stiu ca exista viata in ele, o viata care clocoteste de dor pentru Hristos. Mi-e drag de ele si nu as putea niciodata sa pun o eticheta pe ele ca ar fi „nu-stiu-cum” pentru ca vezi, nu au sters praful.. Pai, praful se pune, aia e treaba lui, sa se astearna peste tot... Asa cum e treaba paianjenilor sa teasa panza. Evident, nu voi spune si departe de mine a sustine ca nu trebuie gasit timp si pentru aceste detalii, dar de ce sa se exagereze???

      Cu ani in urma am intrat in bucataria cuiva, parca ar fi fost sanctuar. Toate erau atat de curate si aratau ca noi... Pe foc era o oala in care fierbea o ciorbita si alaturi o alta oala in care se faceau perisoarele pentru ciorbita... Aragazul era fara de pata de parca ar fi fost atunci prima oara deschis (desi femeia gatea zilnic pentru familia ei) iar din cand in cand mai stergea o inchipuita lacrima de apa pe oala cu o carpa alba ca zapada.. Nu, sa stiti ca nu stia ca voi veni in vizita si nu ma astepta... Era de o curatenie exagerata as spune. Se vedea ca petrece mult timp din zi pentru asta exclusiv. E drept ca statea acasa, nu avea servici, dar tot atat de drept este ca nu am auzit-o niciodata ca ar fi citit vreo carte. Singurele informatii culese erau de la televizor, care mergea in surdina aproape non stop.

Nu am nimic cu femeile care adora sa fie totul steril, dar mi se pare o desfasurare de timp si de forte si de energie inutila la un moment dat.

Am mai vazut o emisiune sau film in care o persoana facuse o curatenie extraordinara in apartament, Si altcineva trebuia sa vina sa faca „testul cu manusa”- o manusa alba, imaculata. Primul lucru, s-a dus si a dat cu degetul inmanusat pe deasupra usii... Chiar sunt curioasa cam cate persoane au timp sa se ingrijeasca de absolut toate detaliile, sa stearga praful si deasupra usii, si in lampa care atarna din tavan, si dupa toate dulapurile. A nu, fara ajutor, ca nu se pune. Vorbim de o familie in care sotul nu-si ajuta sotia la treburile casnice, in care sotia are servici, si poate eventual si copii. Cam ce fel de viata as vedea pentru femeia aceea care tinand cont de toate regulile tine totul lacrima? Pai va spun cum: cu carpa in mana, vesnic frecand si spaland, altfel nu.

Este acesta idealul femeii crestine? Cam cum si cat timp putem rupe sa citim si o carte, sa mai facem si o rugaciune, un acatist sau paraclis, cam cat sa mai rupi sa faci si temele cu copiii?? Cam cand sa mai ai grija de pervaz- ca nu l-ai sters de praf, de geamurile termopan (sau nu)...

Asta ca sa nu mentionez persoanele care stau la curte si mai au si gradina, ca acolo trebuie sa stai sa ai grija de legume si fructe si flori, sa le uzi, sa le legi, sa le prasesti etc...

Sa ma intorc de unde plecasem. Eu asa intrevad viata femeii pururea pregatita de „testul cu manusa alba”: seaca si searbada.. Trista iremediabil.

Am sa-mi iau luxul in viata mea si voi primi sa fiu denumita oricum, pentru ca mult mai important mi se pare sa joc un joc cu copilul meu, sa port o discutie cu sotul meu, sa merg la plimbare cu ei, sa facem un acatist impreuna, decat sa am o singura grija - marea curatenie. Ce sa spun mai mult decat ca degeaba e curat paharul pe dinafara daca inauntru e murdar....

    Domnul sa ne ajute sa gasim calea catre El si sa ne lumineze sa ne pazim pe drum de feluritele idealuri care nu au nimic a face cu El.

O icoana minunata

  Zilele trecute am dat tot cautand pe internet peste aceasta icoana, care se numeste Maica Domnului cu Pruncul, de la Kiev. Desi ulterior am vazut ca nu este icoana facatoare de minuni la care se face referire peste tot cand vine vorba de icoana Maicii Domnului de la Kiev, nu am putut sa nu ma bucur enorm de ea.

Marind fotografia, am observat cat de minunat este lucrata in detaliu. Priviti chipul Maicii Domnului mai de aproape: cata gingasie si delicatete, cata ingereasca frumusete...

    Cat despre cei doi sfinti aflati la picioarele Sale, par a fi cuviosii Antonie si Teodosie:

     Va las sa va bucurati inimile de aceste daruri minunate. O zi binecuvantata sa aveti!