vineri, 10 februarie 2012

Pastiluţa duhovnicească

      O condiţie absolut necesară pentru a te îndeletnici cu rugăciunea minţii este să ai conştiinţa împăcată faţă de toţi.
     De pildă, dacă trăieşti într-o mănăstire cu cincizeci de monahi, eşti dator să-i odihneşti, pe cât îţi este cu putinţă, pe toţi. Dacă odihneşti patruzeci şi nouă şi pe unul îl dispreţuieşti, acel unul biruieşte şi rugăciunea nu înaintează. Acesta se face piedică în rugăciunea ta. Uneori greşeşte celălalt, dar nu-şi cere iertare. Dacă vrei să-l afli pe Dumnezeu în rugăciune, trebuie să iei greşeala asupra ta şi să ceri iertare. Să te rogi pentru el şi să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a te împăca cu el. Dacă celălalt are demon şi te ocoleşte, atunci vei fi nevoit să faci răbdare. Sunt unii pe care îi stăpâneşte demonul invidiei şi le tulbură mintea. Cu aceştia nu te poţi înţelege. Însă avem datoria să-i iubim şi să ne rugăm pentru ei.
     Tu trăieşti în lume. Acasă, la servici, să fii punctual şi corect faţă de toţi. Evită-i însă pe cei care pot să te vateme. Ia aminte numai să nu te arăţi în faţa acelora că ai prietenie cu alţii, căci vor pricepe aceasta şi-ţi vei găsi beleaua cu ei.

Monahul Iosif Dionisiatul- Stareţul Haralambie, Dascălul rugăciunii minţii

joi, 9 februarie 2012

Icoana, darul străbunilor

    În primele zile ale vieţii mele nu ştiam de unde vin şi încotro merg. În privinţa asta nu s-au schimbat prea mult lucrurile de atunci. Dar am descoperit încet-încet pe Dumnezeu, aşa cum ar fi trebuit să îmi fie El arătat în frageda-mi pruncie.
Îmi amintesc de bunicii mei, cum se închinau seara lângă pat, înainte de culcare. Îi vedeam în întunericul camerei cum stăteau cu capul plecaţi spre răsărit, în adânca smerenie şi spuneau şoptit dar cu credinţa şi evlavie „Tatăl nostru”. Îmi încordam auzul să prind şi celelalte cuvinte dar nu le prea pricepeam. Însă cu sufletul gustam din credinţa lor, văzând şi înregistrând pentru mai târziu. Toată liniştea vieţii lor îmi părea a coborî din minutele acelea oprite pe loc, când ei se întorceau cu faţa către Domnul.
      Duminica bunica neapărat aprindea candela la icoana Maicii Domnului. Geamul micuţ de alături îşi flutura alene perdeaua cusută cu muşcate roşii. Ce minunate şi curate îmi apăreau toate din căsuţa lor. Până şi ceasul parcă era din aur curat, cu globul pământesc închipuit la spate, cărându-l peste tot în veghe sau în somn.
 Bunicii se îmbrăcau cât de frumos puteau, ca nişte boieri, şi mergeau la Sfânta Liturghie.
       Prima impresie pe care am avut-o în Biserică nu a fost deloc de bucurie. Părintele slujea în Sfântul Altar, cele câteva femei cu capul acoperit stăteau îngenuncheate. Iar eu privind speriată pictura de pe pereţi. Ştiam prea puţin la vârsta aceea (să fi fost doar 2 sau 3 ani?) despre arta bizantină, despre arta iconografică, despre artă în general... Tot ce ochii mei puteau să vadă, erau oamenii vii de pe pereţi care  priveau crâncen, tăios şi nemilos pe toţi, dar mai cu seama pe mine. Nu înţelegeam ce aveau cu mine, de ce nu mă priveau blând şi drăgăstos ca toţi ceilalţi oameni. Nu pricepeam de unde vine înverşunarea aceea a lor pe mine, ce le căşunase să mă ameninţe cu degetele cum făcea mama când era supărată pe mine, si pentru ce părea că degetele lor mă vor împunge. Am început să plâng şi am ieşit urlând de spaimă din Biserică. Babuţele au început a o „învăţa” pe bunica mea că e ceva „necurat” cu mine...
       Multă vreme am evitat să intru în lăcaşul de închinare cu pricina. Pur şi simplu amintirea aceea este încă vie în inima mea. Amintirea în care sfinţii de pe pereţi erau vii şi ameninţători.
       Pentru mine însă Dumnezeu a fost şi la vârsta aceea şi rămâne şi acum, Cel mai Bun şi Cel mai Milostiv. Fără ameninţări, ci cu chemări blânde, care mai mult mă iubeşte decât mă ceartă. Care îmi respectă fiinţa cu sensibilitate, cu desăvârşită gentileţe..
Pentru mine, Dumnezeu a rămas acelaşi din icoana copilăriei, din casa bunicilor. Aceeaşi icoană, veche de 200 de ani, dăruită din mamă în fiică până la mine. Mie această mare bucurie mi-a fost adusă doar când bunicuţa mea s-a mutat la Cer. Adică a venit printr-o durere... Mi-aş fi dorit să o fi avut la inima mea atunci când trăia, ca atunci când o privesc să nu-mi vină în minte primul lucru că am pierdut fiinţa care m-a iubit cel mai mult pe lume.
       Această icoană îşi are locul ei de cinste în căsuţa mea, este mai sus decât toate celelalte. Albastrul ei neasemuit îmi aduce pe retina pe bunicuţa închinându-se şi ajutându-mă să fac semnul sfintei cruci. Stăteam în copilărie minute în şir să mă uit la ea, încercând să-i desluşesc semnele. Mi se părea că spune ceva prea important, prea ascuns vederii oamenilor, dar care are cea mai adâncă taină.
      Aşa şi era, căci anii de şcoală au luminat sufletul meu citind cuvintele „Nimic fără Dumnezeu” pe icoană. Mai târziu citind din Sfânta Evanghelie am văzut cuvintele „căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Şi asta nu înseamnă o neputinţă ci înseamnă o împreună lucrare, înseamnă bucuria de a fi împreună cu Hristos, Cel pe care îl cerem în fiecare rugăciune „Tatăl nostru”: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” („Eu sunt pâinea vieţii”- Ioan 6:35).
      Iată câtă adâncime era cu adevărat în icoana bunicii, icoană pe care cu drag o păstrez şi de va fi voia Domnului o voi dărui şi eu mai târziu urmaşilor mei, iar eu voi deveni o verigă din lanţul dăruitorilor şi păstrătorilor comorii...
      Aşa va rămâne mereu în inima mea icoana Dumnezeirii, aşa va fi cioplită în sufletul meu pe vecie: cuvintele adânci din albastrul icoanei şi bunicuţa mea alături de mine, închinându-se lui Dumnezeu întru veşnicie.
      O zi cu bucuria credinţei şi a dragostei întru Domnul vă doresc tuturor, ca aceasta să înmoaie gerul ce crapă pietrele de sub zăpadă !

miercuri, 8 februarie 2012

Fărâmă de tihnă

     
      Şi totuşi zâmbeşte la gura sobei.
Vine din jar — sobă adâncă — o lumină roşie care se deschide în odaie ca o coadă de păun trandafiriu. Bunicii dorm. Afară ninge.
Cât de alb. Bunici, ninsoare...
Motanul doarme la picioarele bunicului. Ceasul cu minutare aurii parca merge de-a-ndăratelea. Odată bunica era tânără, odată tata era copil, în casa asta, în odaia asta.
Odată şi el va fi bunic.
Cum să nu zâmbeşti când îţi vin astfel de gânduri? 

Ionel Teodoreanu, In casa bunicilor

luni, 6 februarie 2012

Despre „jocuri online nevinovate”

     De-a lungul ultimilor ani am tot stat şi m-am gândit ce aş putea face eu cu propriul meu copil - unic la părinţi, ca să îl ajut să crească armonios, fără să simtă lipsa fraţilor.
Şi am încercat o mulţime de lucruri, vizite la mănăstiri, la muzee, vacanţe frumoase, jocuri distractive (precum „seara Marroco”, sau seara „Nu te supăra, frate”), am modelat împreună cu plastilină fimo şi am făcut plimbări lungi prin pădure, cu focuri de tabară. L-am înscris la scrimă, dar am renunţat pentru că ba se schimba ziua de sport şi pe noi nu ne anunţa nimeni, ba toate concursurile se desfăşurau duminica dimineaţa, taman în timpul Sfintei Liturghii....
În decursul celor 10 anişori de viaţă, am încercat de toate, mai mult sau mai puţin, în funcţie de timp, de disponibilitate...
      Dar fireşte că a venit şi el, ca majoritatea copiilor din generaţia lui, în contact cu internetul. La început m-am bucurat, au fost anumite jocuri (am refuzat din start jocurile în care avea de „ucis’’ vreo ceva) care credeam eu că-l vor ajuta. Ca de pilda jocul de pe facebook – „farmville”- în care trebuia în mod normal să crească plantuţe, să se extindă, deci el trebuia sa înveţe teoretic măcar, paşii fireşti în viaţa unui agricultor - arat, semănat, prăşit, udat, recoltat... După care avea noi modalităţi de a face ceva cu respectiva recoltă, de pildă o brutărie. El îşi calcula veniturile, învăţa cum să îşi cumpere ceva, învăţa într-un fel o economie de bază.
    Dar a venit ziua în care i s-a cerut un număr de telefon real, ca să-şi poată accesa contul, alternativa fiind un cont de bancă. A fost ziua care mi-a arătat ca şi un joc aparent „nevinovat” este făcut cu un scop mai puţin nevinovat. Am renunţat fără regrete la jocul acela, explicându-i că nu sunt de acord să dea nici un fel de date reale despre el pe internet.
    Apoi s-a înscris pe „Club penguin”. Toate bune şi frumoase, jocuri distractive în mod egal, doar că după o bucată de timp, cele mai atractive jocuri nu puteau fi accesate decât prin membership, cu alte cuvinte o cotizaţie reală, în bani reali... Astpzi am observat că a început să fie difuyată o reclamă la jocul respectiv la televizor, şi m-a scârbit de-a dreptul că nu spun clar, în faţă, că pentru jocurile cele mai faine trebuie să ai acel „membership” şi ce înseamnă el în realitate...
    A urmat un alt joc nevinovat „zoomumba”- grădina zoologică pe care o poţi avea, învăţându-i pe copii că animalele trebuie hrănite, îngrijite, curăţate, tratate când se îmbolnăvesc. Că există animale rare, şi animale comune, că fiecare are un rol în grădina zoologică. Apoi a început nebunia: animalele preferă să trăiască în medii care n-au nimic de a face cu realitatea, animalele de savană „râd la zăpadă”, iar maimuţele cresc bine mersi în apă, de parcă ar fi animale acvatice... Vezi bine că îţi trebuie şi acolo un soi de monedă ca să poţi evolua, cumpăra teren, animale, hrană. Ei bine, am constatat cu stupoare că jocul cere atât de mulţi „zooroni’’ (moneda jocului) încât e practic posibil să trebuiască să îl joci la infinit şi să nu ajungi să cumperi un singur animal „special”. La fiecare nivel primeşti 3 zooroni, dar animalele „speciale” costă 35 de zooroni bucata . Iar adeseori sarcinile zilnice includ aceste animale „speciale”...
Ar fi de râsu-plânsu, dacă nu ar veni şi dezlegarea: se pot „cumpăra” zooroni cu bani reali, din bancă, de la mami sau tati.... Mda, ce pot să mai zic? Jocuri „nevinovate”...
     Desigur, toată lumea ştie cât de nociv este calculatorul, că este un maaare, uriaş cronofag. Că pierde timpul copiilor şi anotimpul copilăriei. Problema este că astăzi când se nasc atât de puţini copii, iar din aceştia şi mai puţini sunt crescuţi în spirit creştin ortodox, este foarte greu să găseşti un partener de joacă pentru ei.
     Un copil are nevoie de joacă, are nevoie de un partener să înveţe ceva de la el- fie că asta înseamnă să înveţe doar să socializeze.
     Ce am vrut eu sa spun prin această postare este că orice joc de pe internet dacă nu le introduce în cap ideea de a ucide, dacă ideile care abundă în joc sunt relativ bune, atunci cu siguranţă e vorba de bani la mijloc. Bani reali. De aceea să fiţi atenţi ce jocuri accesează cei mici, pentru că dacă au telefoane, pot trimite sms-uri la anumite numere să încarce nu ştiu ce joc (de exemplu să „cumpere zooroni”...).
     Desigur, nu o să vă aşteptaţi la aşa ceva la un copil de patru - cinci anişori. Dar odată ce începe a trece pragul celor 10 ani, puteţi să aveţi şi surprize.
Ştiu, nu putem să-i „uităm” în faţa calculatorului, nimeni nu spune aşa ceva, eu eprsonal nu militez pentru asta în această postare. Însă este imposibil ca un copil să nu fie atras de un joc, de interfeţele jocului de pe internet, este imposibil aproape, în zilele noastre să nu ajungă să acceseze calculatorul.
     Vegheaţi-i neîncetat, folosiţi aşa numitul „parental control”, sunt programe care fac imposibilă accesarea anumitor site-uri.
     Nu-i lăsaţi pe ei să decidă, vedeţi ce prieteni îşi fac, cu cine se însoţesc.
     Să facem tot posibilul să le păstrăm copilăria curată şi neîntinată. Mai departe vor şti ei şi vor hotărî ei ce să facă cu viaţa lor...
 (Imagine preluata de aici)

vineri, 3 februarie 2012

Liebster Blog Award

    De la o micuta crestina am primit un gest de dragoste, intrucat si-a amintit de mine, daruindu-mi un semn ca locuiesc si eu in inima ei...
    Iti foarte multumesc, Camelia scumpa, ma rog ca Domnul sa-ti rasplateasca dragostea dupa inima ta cea mare si buna.
   De acolo am inteles eu ca: ...
..."Liebster Blog este o idee foarte frumoasa de a face cunoscute bloguri cu mai putin de 200 de urmaritori si de a aduce un zambet pe buze celor care se ocupa de acele bloguri, aratandu-le ca munca lor este apreciata. 

Pentru a accepta acest premiu tare frumos care mi-a bucurat sufletul si inseninat ziua trebuie sa:
1. Scriu despre premiu pe blog 
2. Mentionez de la cine l-am primit si sa pun un link catre respectiva persoana
3. Ofer la randul meu premiul altor 5 bloggeri cu mai putin de 200 de urmaritori, in semn de apreciere pentru ceea ce fac:).
4. Las un comentariu celor 5 bloggeri nominalizati prin care ii anut despre premiu"
     Asa incat voi nominaliza si eu la randul meu blogurile premiante care vin din inima mea, care ma incanta si a caror inimi le ador:
1. Ana
2. Simona

joi, 2 februarie 2012

Poezia uitata

Stergarul
de Costache Ioanid

La Cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină…
Era plăcut prilejul şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?… Nu şade bine. – Eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân…
- Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
- Dar tu cel ce ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
- Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
- Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? – Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
- Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
- Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet – a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
*
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!




miercuri, 1 februarie 2012

Tăcere, tăcere….

      Avva Pimen ne dă următorul sfat: "Orice îngrijorare (mâhnire) care ne vine trebuie să fie depăşită prin tăcere." Avva Isaia, spune acelaşi lucru, zicând: "Până ce inima ta nu şi-a aflat pacea, prin rugăciune, străduieşte-te să nu explici nimic fratelui tău."
      Adevărul este că de câte ori am tăcut în discuţiile cu ceilalţi, nu mi-a părut rău. Atunci când s-au ivit anumite situaţii, când un seamăn de-al meu a început să mă atace, pe faţă sau nu, dacă am tăcut, niciodată nu mi-a părut rău.
      Mai degrabă îmi pare rău când vorbesc, căci de multe ori spun fie lucruri care nu trebuiau spuse, fie lucruri care dor, fie lucruri care rănesc, fie lucruri care nu folosesc nimănui...
Poate că în timp am ajuns şi eu să văd acea înţelepciune populară care a rezultat într-un proverb minunat: „tăcerea e de aur”...Unii au găsit cu cale să facă o completare la aceasta, dar eu cred că spune tot doar acest cuvânt: ’’tăcere”...
      Privind în tăcere in jur descoperi ceea ce altora le scapă, chibzuieşti mai bine. De câte ori în copilăria mea am privit pe cei dragi ai mei gândind la rezolvări ale problemelor, i-am văzut tăcând, privind în adâncul lor.
      Nu ştiu de ce avem tendinţa de a fi aşa gălăgioşi, de a vorbi, de a spune mai mult decât ascultăm. De fapt în zilele noastre a asculta pe celălalt a ajuns fapt de dragoste, fapt de milostenie, într-un fel. Şi mulţi dintre noi parcă nu mai suferim tăcerea, acea tăcere care ne face să ne întâlnim propriul suflet ca într-o oglindă, să îl vedem în toată splendoarea sau hidoşenia lui... Suflete sfărâmate, suflete chinuite, suflete care locuiesc în întuneric şi care numesc întunericul „lumină’’...
      Cred că este extrem de greu să învăţăm să tăcem, dar roadele se vor observa, spun sfinţii părinţi, odată ce învăţăm să o facem.
      Şi cu toate acestea tăcerea nu înseamna a rupe comuniunea cu ceilalţi. Tăcerea ne învaţă să privim înspre toţi şi să ne rugăm pentru fiecare în parte.
       Am observat că majoritatea celor care fug de propria imagine - a sufletului- se feresc să rămână vreodată singuri. Ori dacă rămân singuri, în tăcere, această întâlnire cu sine devine apăsătoare şi prea grea de purtat. Atunci un radio în surdină, un televizor deschis pentru a deveni zgomot de fond este tratamentul zilnic spre uitare. Spre uitarea faptelor...
       Am auzit, că la bătrâneţe când aproape toate simţurile încep să te lase, amintirile năvălesc şi-ţi ocupă în mare parte câmpul vizual interior. Revezi la nesfârşit, chinuitor aş spune, lucruri pe care nu le mai poţi repara, faptele rele... Dacă ponderea păcatelor e mai mare, atunci îţi petreci majoritatea timpului adâncit in privirea acestora... Cât de greu trebuie să fie, să vezi cu ochii minţii un păcat pe care l-ai săvârşit şi să ştii că nu poţi face nimic să îndrepţi lucrurile... Cred că aceasta determină în mare parte pocăinţa noastră...
(Imagine preluată de aici)
       Să învăţăm sa tăcem atunci, să învăţăm să iubim tăcerea care ne arată cum suntem noi de fapt, pentru a ne putea schimba, pentru a face ca omul nou să se nască, cu fiecare clipă, cu fiecare ceas.
      Şi dacă parintele Cleopa spunea: „răbdare, răbdare, răbdare, şi când ai gătat, ia-o de la capăt cu răbdare, răbdare”... eu cred ca putem zice şi: „tăcere, tăcere, tăcere, şi când ai terminat, ia-o de la capăt cu tăcere, tăcere, tăcere”....
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate