Supermenajera

     De fiecare data cand intru in casa cuiva ascult dezvinovatiri care nu-si au rost. Aproape fiecare persoana isi imagineaza ca intru in casa sa (bastionul singuratatii si intimitatii sale) cu gand sa verific starea curateniei. Auzi scuzele care se servesc mereu cu ocazia asta si nu va mint, si eu adesea le-am servit. Simt jena celuilalt, spaima ca as putea vedea in nu stiu ce colt sosetele aruncate aseara in graba sau farfuria in care a mancat sotul de dimineata inainte de a pleca la servici.

     Vreau sa va anunt ca daca as intra intr-o casa in care toate sa fie perfect curate si la locul lor as simti ca persoana respectiva nu are o viata privata, ca traieste doar pentru ceilalti. Sa stai mereu sa pandesti ultimul fir de praf de peste tot in loc sa citesti viata unui sfant sau sfaturile unui pustnic, nu mi se pare o optiune demna de un crestin. Imi plac femeile care declara deschis "ma duc la Vecernie” caci stiu ca exista viata in ele, o viata care clocoteste de dor pentru Hristos. Mi-e drag de ele si nu as putea niciodata sa pun o eticheta pe ele ca ar fi „nu-stiu-cum” pentru ca vezi, nu au sters praful.. Pai, praful se pune, aia e treaba lui, sa se astearna peste tot... Asa cum e treaba paianjenilor sa teasa panza. Evident, nu voi spune si departe de mine a sustine ca nu trebuie gasit timp si pentru aceste detalii, dar de ce sa se exagereze???

      Cu ani in urma am intrat in bucataria cuiva, parca ar fi fost sanctuar. Toate erau atat de curate si aratau ca noi... Pe foc era o oala in care fierbea o ciorbita si alaturi o alta oala in care se faceau perisoarele pentru ciorbita... Aragazul era fara de pata de parca ar fi fost atunci prima oara deschis (desi femeia gatea zilnic pentru familia ei) iar din cand in cand mai stergea o inchipuita lacrima de apa pe oala cu o carpa alba ca zapada.. Nu, sa stiti ca nu stia ca voi veni in vizita si nu ma astepta... Era de o curatenie exagerata as spune. Se vedea ca petrece mult timp din zi pentru asta exclusiv. E drept ca statea acasa, nu avea servici, dar tot atat de drept este ca nu am auzit-o niciodata ca ar fi citit vreo carte. Singurele informatii culese erau de la televizor, care mergea in surdina aproape non stop.

Nu am nimic cu femeile care adora sa fie totul steril, dar mi se pare o desfasurare de timp si de forte si de energie inutila la un moment dat.

Am mai vazut o emisiune sau film in care o persoana facuse o curatenie extraordinara in apartament, Si altcineva trebuia sa vina sa faca „testul cu manusa”- o manusa alba, imaculata. Primul lucru, s-a dus si a dat cu degetul inmanusat pe deasupra usii... Chiar sunt curioasa cam cate persoane au timp sa se ingrijeasca de absolut toate detaliile, sa stearga praful si deasupra usii, si in lampa care atarna din tavan, si dupa toate dulapurile. A nu, fara ajutor, ca nu se pune. Vorbim de o familie in care sotul nu-si ajuta sotia la treburile casnice, in care sotia are servici, si poate eventual si copii. Cam ce fel de viata as vedea pentru femeia aceea care tinand cont de toate regulile tine totul lacrima? Pai va spun cum: cu carpa in mana, vesnic frecand si spaland, altfel nu.

Este acesta idealul femeii crestine? Cam cum si cat timp putem rupe sa citim si o carte, sa mai facem si o rugaciune, un acatist sau paraclis, cam cat sa mai rupi sa faci si temele cu copiii?? Cam cand sa mai ai grija de pervaz- ca nu l-ai sters de praf, de geamurile termopan (sau nu)...

Asta ca sa nu mentionez persoanele care stau la curte si mai au si gradina, ca acolo trebuie sa stai sa ai grija de legume si fructe si flori, sa le uzi, sa le legi, sa le prasesti etc...

Sa ma intorc de unde plecasem. Eu asa intrevad viata femeii pururea pregatita de „testul cu manusa alba”: seaca si searbada.. Trista iremediabil.

Am sa-mi iau luxul in viata mea si voi primi sa fiu denumita oricum, pentru ca mult mai important mi se pare sa joc un joc cu copilul meu, sa port o discutie cu sotul meu, sa merg la plimbare cu ei, sa facem un acatist impreuna, decat sa am o singura grija - marea curatenie. Ce sa spun mai mult decat ca degeaba e curat paharul pe dinafara daca inauntru e murdar....

    Domnul sa ne ajute sa gasim calea catre El si sa ne lumineze sa ne pazim pe drum de feluritele idealuri care nu au nimic a face cu El.

O icoana minunata

  Zilele trecute am dat tot cautand pe internet peste aceasta icoana, care se numeste Maica Domnului cu Pruncul, de la Kiev. Desi ulterior am vazut ca nu este icoana facatoare de minuni la care se face referire peste tot cand vine vorba de icoana Maicii Domnului de la Kiev, nu am putut sa nu ma bucur enorm de ea.

Marind fotografia, am observat cat de minunat este lucrata in detaliu. Priviti chipul Maicii Domnului mai de aproape: cata gingasie si delicatete, cata ingereasca frumusete...

    Cat despre cei doi sfinti aflati la picioarele Sale, par a fi cuviosii Antonie si Teodosie:

     Va las sa va bucurati inimile de aceste daruri minunate. O zi binecuvantata sa aveti!

Rugaciune la ziua de nastere

  Dumnezeule Preasfinte, cum voi putea sa-Ti multumesc cu vrednicie pentru viata ce mi-ai dat? Tu m-ai scos din intunericul nefiintei si viata mea este un dar al bunatatii Tale, care m-a pazit pana acum, ma sprijineste in necazuri si-mi intampina trebuintele. Tu esti Cel ce priveghezi asupra mea, indreptezi pasii mei in calea binelui si ma aperi de ispite. Cand ma ratacesc, Tu ma intorci in calea poruncilor Tale, cand ma poticnesc, Tu ma sprijinesti; cand cad, Tu ma ridici si cand pacatuiesc, Tu ma intorci si-mi deschizi parintestile Tale brate.

    O, cat de multe sunt datoriile mele catre Tine, pentru ca mi-ai dat viata si mi-ai dat in toate zilele semne despre parinteasca Ta bunatate si ingrijire. Plina, asadar, de vie recunostinta, Tie iti inchin toate zilele vietii mele - si mai ales aceasta zi de sarbatoare pentru mine - si ma rog cu umilinta ca bunatatea Ta sa nu ma paraseasca in tot timpul vietii mele, si intelepciunea Ta sa ma povatuiasca totdeauna in calea binelui si fericirii. Pentru rugaciunile si mijlocirile sfantilor  si ale Preacuratei Maicii Tale. Amin.

 *

 Doamne iti multumesc Tie pentru binecuvantarile Tale! 

Pana cand

     Ca fiecare dintre voi citind mi-am format o parere despre cum era crestinismul in primele secole si mai ales despre cum ar trebui sa fie crestinismul zilelor noastre.

Si obsesiv imi vin in minte aceleasi intrebari privind la stadiul la care ne aflam noi astazi, la adancimea in care am cazut cu totii. „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. 

     Ca sa poti sti ce inseamna asta ar trebui sa-ti traduci in inima iadul. Pentru noi iadul e disperarea si chinul. Dar toate disperarile si chinurile noastre vin din neputinte si patimi. Ori asta ar insemna ca iadul este o viata fara sfarsit sa traiesti inlantuit de propriile patimi si pacate care te chinuie ingrozitor.

    Sa zicem ca iubesti pe cineva mai mult decat pe Tatal. Atunci vine chinul care te rupe de persoana respectiva la un moment dat, pentru ca ai asteptari mari, pentru ca te dezamageste crunt, pentru ca nu poti iubi pe Dumnezeu mai mult. Si atunci te intorci tot impotriva Lui si intrebi cu obraznicie, printre lacrimi, „de ce, Doamne?” Nici nu mai indraznesc sa pomenesc de cei pe care ni-i ia Domnul de langa noi. Si toata dragostea noastra patimasa indreptata catre sot, sotie, copil, mama, tata, frate, sora, se intoarce impotriva noastra.

Ne arunca intr-o disperare, dar asta doar pentru ca nu indeplinim prima si cea mai mare porunca. Admit ca e greu sa iubesti pe Cineva pentru ca nu-L vezi, nu-L auzi si nu-L simti, desi asta e totusi o minciuna sfruntata. Nu cred, eu in adancul inimii mele, ca exista un singur om pe globul pamantesc sa nu fi simtit macar o singura data dragostea si mangaierea lui Dumnezeu.

 Deci nu-L iubesti, dar poti iubi pe aproapele, in care poti regasi franturi oglindite din Chipul lui Dumnezeu. Si ce faci? Pai in primul rand iti pui intrebarea cine este aproapele. Nu toata lumea este aproapele, cel putin eu nu asta am inteles. Pot trata pe oricine ca fiind aproapele, asta nu inseamna ca si este aproapele meu. Dar indiferent cine ar fi aproapele, nu-l poti iubi ca pe tine insuti. De ce? Pai ori nu te iubesti deloc pe tine insuti, si atunci e cam greu sa stii cam cum sa iubesti pe aproapele. Daca ar fi sa-l tratezi ca pe tine, atunci nu i-ai vorbi, nu l-ai purta in rugaciuni, nu l-ai trata decat steril si sec. Si mai exista cealalta varianta cand te iubesti nespus („pentru ca meritati”, nu?) Ei si iarasi devine greu.

Si vedem ca nu indeplinim nici prima porunca si nici pe cealalta. Luam orice indreptar de spovedanie si iarasi bifam ca intr-un rebus majoritatea pacatelor, mai ales ca fiecare pacat se face si la nivelul gandului si al inimii si trebuie sa recunosti in fata lui Dumnezeu ca le-ai facut pe toate, macar cu inima si cu gandul.

De pilda ai ucis. Cum sa ucizi? Pai simplu - cu cuvantul. Ucizi spunand un cuvant care doare, pe care l-ai spus sa doara crancen. Ucizi cand spui un cuvant mincinos, de care tu in interiorul tau recunosti ca e mincinos. Ucizi cand cineva ti-a spus secretul inimii sale si tu il insiri tuturor. Ucizi cand arunci cu pietre, cu cuvinte si cu furii. Ucizi cand vorbesti fara sa-ti pese crezand ca celalalt trebuie sa suporte palmele vorbelor tale, pentru ca, nu-i asa, asa esti tu, si n-are decat sa accepte orice de la tine. Ucizi cand lovesti in ce are mai drag cineva in adancul inimii sale. Cu vorba, desigur, nu cu altceva. Arunci otrava din tine si o scuipi pe aproapele. Si-ai ucis. Ce-ai ucis? Pai increderea in oameni pe care o are persoana respectiva, dragostea, nadejdea ca pot fi si oameni care se straduie sa nu loveasca. Poate de aceea tacerea este atat de placuta lui Dumnezeu: „ce este da, da, ce este nu, nu”... Un simplu da si un simplu nu , nu pot lovi. Poti ajuta pe cineva si tacand, vorbindu-i doar in rugaciune, sa-i vorbesti doar rugandu-te pentru el.

Si ma intorc deci la „tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”.  In acest caz, iadul ar fi sa-i pierzi pe toti cei dragi prin cuvintele pe care le-ai zis mereu, sa porti blestemul de a fi mereu singur, fara nimeni apropiat, pentru ca ii indepartezi pe toti. Cu fiecare cuvant sa te indepartezi de celalalt, desi ai vrea ca fiecare cuvant sa fie punte de legatura, pod sufletesc. Si sa se intample ca intr-un film prost, tocmai pe dos.

     Cred ca fiecare purtam in noi samburele de rai si samburele de iad. Adica avem in noi puterea de a cuceri raiul, si avem si patimile care ne pot arunca in iad. Si mai cred ca trebuie sa ne punem des intrebarea: „pana cand?” Adica „pana cand voi zace in patimile si pacatele mele, pana cand ma vei mai rabda, Doamne? Pana cand voi continua sa ma mint singur pe mine insumi si sa cred ca sunt perfect si nu trebuie sa fac nici o schimbare in viata mea pentru ca asa sunt eu, asta sunt eu? Pana cand ma voi rupe de Dumnezeu si de aproapele prin ceea ce spun, fac si gandesc? Pana cand nu voi baga in seama sfaturile bune? Pana cand voi crede ca eu am dreptate si stiu totul, neincrezandu-ma in cuvintele Mantuitorului care spune ca nu poti sluji la doi domni? Pana cand voi continua sa imi bat joc de viata si de sufletul si de inima mea? Pana cand voi aduna in inima toata uratenia si hidosenia lumii, pentru ca eu ma incred mai mult in lume decat in Hristos?”

Stiu ca e greu, stiu ca e uneori aproape imposibil sa facem primul pas. Sa fie dar acesta primul pas. Sa incepem cu intrebarea: „pana cand?”

O alta fata a sarbatorilor Iasului

     Dimineti reci in care imi grabesc pasii catre servici. Ca orice alte dimineti, fara nici o alta schimbare. Sau dupa cativa pasi, poate ca da... vazand grupuri- grupuri mergand in pas vioi, aproape alergand... Cu bagaje, cu flori, cu scaunele in mana, cu papornite, sacose. Apoi comerciantii ad-hoc, cu scaunele de vanzare, batiste si buchete de busuioc. Ii vezi mai peste tot, din cativa in cativa metri, cu gura mare, aproape iti baga pe gat ceea ce vand.

Nu, nu am nevoie de scaun. Daca sunt sigura? Da, sunt sigura. Nu, nici de batista nu am nevoie, de busuioc  nici atat - acolo unde ma duc, adica spre servici. Oh, stai asa, am uitat, uite randul, nu pot trece de ei. Jandarmul te intreaba politicos si rece unde mergi. Pai spre servici. „Va rugam ocoliti”. Mda, spui ceva in barba si te indrepti spre directia aratata. Acolo alt jandarm. „Unde mergeti” O iei de la capat.... Aproape te sufoci sa dai atatea explicatii...

Venind de la servici, daca ai ghinionul si copilul inca mai este la gradinita, si este tocmai la gradinita Sfantul Nicolae, mergi sa il iei. Cat mai tarziu, ca poate cine stie, intre timp merg altii inaintea ta si le explica jandarmilor ca este gradinita acolo. Dar nu, stupoare „Este o gradinita aici?” te intreaba stand la 4 metri de incinta... Oamenii asezati la rand stau intr-o asteptare extinsa. Se aude parca de departe un zumzet, mai toti vorbesc, povestesc. Fiecare grup se adauga si coada incepe sa serpuiasca pe strazi si se tot lungeste, si se tot lungeste...

Mai apoi tarabele inunda centrul orasului, vanzand absolut orice iti poate trece prin cap. Imi aminteste de momentul in care Domnul Iisus a intrat in Templu si a inceput sa darame tarabele. Trebuie sa fi fost ca aici: profitand de sarbatoare vand de toate, e adevarat ca nu in pragul Catedralei (acolo sunt doar tarabele care vand icoane, sticlute cu mir si alte obiecte de acest gen - nu pot fi toate numite obiecte bisericesti). Multime de lume bulucita, curioasa, taraganand pasii, privind si intreband, un vuiet nestins... Miros de mici in zi de post. Ma intreb pentru bietii oameni, pelerinii veniti de departe, bolnavi, obositi, tristi si ingandurati, insetati si flamanzi, cum o fi pentru ei mirosul asta innebunitor de mici..

Incep in fiecare seara in acel miros ce abunda de pretutindeni a copt, a turta dulce, a multime de bunatati,  sa se auda boxele in care doua sau trei formatii sunt invitate sa cante. Se aud de atat de departe incat nu ma pot intreba daca aceasta sarbatoare a Iasului- care cade fix de sarbatoarea sfintei Cuvioase noastre Paraschiva de la Iasi, o fi pe placul sfintei. Sunt convinsa ca racla i se zguduie de zgomotul boxelor. Cum si-ar putea cineva imagina ca sfanta de bucura de asa ceva? De toata nebunia asta, un balci extins si insipid... Cum ar putea cineva care sta si vede fata lui Dumnezeu, aude muzica ingerilor si gusta bunatatile Raiului sa se bucure ca este „cinstit” cu tot felul de concerte rock, de bucatarii de strada gen fast food, de toate cate se intampla...

Totul culmineaza fireste cu artificiile de final, bubuituri care mie personal imi amintesc doar de razboi. Muzica ce insoteste exploziile este aleasa cu certitudine sa incante. Acum doi ani senzatia pregnanta era ca se deschid portile iadului. Cu surle si trambite si artificii, fireste... Nu stiu ce gen de muzica era si nici nu m-a interesat. Am fugit cat de repede am putut de acolo. In timp ce oamenii se ingramadeau cat mai aproape sa vada, eu nu stiam cum sa merg impotriva curentului si sa scap. A fost ultima oara cand am mai mers, nu mai vreau sa vad nici un fel de artificii, niciodata...

Nu stiu de ce nu s-au putut alege sarbatorile Iasului in orice alt moment al anului. Poate pentru a umbri sarbatorirea sfintei noastre?

     Piosenia si evlavia sunt rara avis, nu le mai vad decat rar. Iar cand le vad au riduri si lacrimi innnodate in barba pentru ca un hot le-a lasat fara ultimii bani de tren care sa le poarte spre casuta lor. Nu este an sa nu se intample la fel. La sfarsit, cand tragi linia si aduni si scazi, de fiecare data vezi cate o inima franta, cel putin una, care a fost jefuita. Nu, nu doar de bani, ci de tot ce stransese mai bun in inima. Pentru ca vin pelerini care au atata dragoste de Cuvioasa Paraschiva, incat stau zi si noapte flamanzi, fara sa manance, in mirosul de care aminteam, citind paraclise si acatiste, postind cu totul, in ploaie, in frig, doar sa ajunga sa-si plece genunchii si sa se roage. Si acolo, nu au timp in cateva secunde sa-si spuna pasul Cuvioasei, sunt impinsi in graba sa plece, ca sa aiba timp toti doar sa sarute racla... Probabil multi isi imagineaza altfel momentul, dar obositi de drum li se pare probabil halucinant cand in sfarsit ajung in fata sfintei. Ma intristeaza si nu stiu cum altfel s-ar putea organiza aceasta intalnire si cinstire a sfintei.

      In curand va incepe din nou nebunia. Si aud in adancul inimii mele atat:

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?

Nimic, Doamne, nimic, toate sunt vanare de vant….

Leapsa...

...primita de la Candela luminii...

# Filmul pe care l-aţi vizionat de cele mai multe ori
Ostrovul – pare desprins din Pateric. Este unul din putinele filme care se muleaza dupa credinta ortodoxa pana in profunzimile ei.

# Anotimpul preferat

Greu de zis pentru ca oscilez intre anotimpul Craciunului cand imi place sa stau in deplina liniste, langa soba, sa aud focul trosnind lemnele, cu o cafeluta sau un ceai fierbinte si o carte buna in mana, ori poate cu un goblen. Iar celalalt este anotimpul Pastelui cand lumea zumzaie de treaba, toate lucrurile par a fi intr-o graba nebuna, mai putin slujbele din saptamana Patimilor, cand mirosind a mir participam cu trup si suflet in fiecare seara in Biserica. Noaptea de Inviere- rau de lumini aprinse intru nadejdea vietii ce va sa vie.

# Unde mergeţi vara asta?
Am cutreierat pe la manastiri in Moldova si in Ardeal. Am ajuns, Har Domnului si ne-am inchinat la Maicuta Domnului la manastirea Nicula, ne-am umplut de bucurii la manastirea din Pasul Tihuta si am petrecut ore de vis ca pelerini in chiliile sfintilor nostri ce inca mai traiesc.

# Cartea pe care o iubiţi cel mai mult
Langa Parintele Porfirie. Dar tot atat de bine pot spune si  Patericul egiptean si  Vietile sfintilor. Desi in mod normal ar trebui sa numesc Cartea cartilor, cartea de capatai a noastra, a crestinilor : Biblia

# Serialul la care vă uitaţi cu plăcere
Ferma victoriana. Ma gandesc ca e foarte dificil s-o iei de la capat intr-un tinut vitreg, unde nu poti achizitiona nimic, fara sa ai tot confortul cu care ne-am obisnuit, in care am deschis ochii catre viata…

# Aveţi ticuri verbale? Daca da, care sunt?
Nu stiu daca am. Daca am, in mod cert nu sunt constienta de ele.

# Dacă ar fi să vă descrieţi în 3 cuvinte…
Inima zbuciumata si imbatranita.

# Oraşul în care v-ar plăcea să locuiţi
Orasul nu ma mai incanta catusi de putin. As prefera mai degraba un sat afiliat unei manastiri.

# La ce oră v-aţi trezit azi şi de ce?
7.00. Sa pregatesc copilul pentru scoala.

# Fumaţi? Daca da, ce ţigari preferaţi?
Nu.

# Ce gen de muzică preferaţi?
Prefer muzica bizantina. Imi place extraordinar de mult sa ascult Acatist de multumire Slava lui Dumnezeu pentru toate, in varianta lui Marian Moise. Dar ascult rar, majoritatea timpului nu ascult muzica.

# Formaţii pe care le recomandaţi

Depinde carei categorii de varsta ma adresez. Si chiar si daca vorbesc de categorii de varsta, sa nu uitam ca suntem fiecare diferiti, avem gusturi diferite. Ce-mi place mie nu neaparat place altcuiva…

 Predau leapsa catre Corina, Ana, Elena Valentina, Elena si ultima dar nu cea de pe urma, Andrei.

Cuvant despre taierea voii

     Ava Dorotei spune: daca vrem sa ne schimbam cu desavarsire si sa ne eliberam de lume, sa ne deprindem cu taierea voii noastre, si astfel, putin cate putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la nepatimire...

      Pe timp scurt, ne putem taia zece voi astfel, si iata cum: sa presupunem ca cineva strabatand o cale scurta, a vazut ceva, si gandul ii spune:”Uita-te intr-acolo...”, iar el ii raspunde gandului: „Nu vreau sa ma uit”, si isi taie voia, si nu se uita; sau ca da peste niste oameni care vorbesc desertaciuni intre ei, si gandul ii spune:” Zi si tu cutare lucru”, iar el isi taie voia si nu zice; sau ca ii spune gandul: „Du-te si intreaba pe bucatar ce fierbe acolo”, iar el nu se duce, si isi taie voia, si asa mai departe. Taindu-si in felul acesta voia, capata deprinderea de a o taia si, incepand cu putin, ajunge sa si-o taie fara greutate si linistit chiar in lucruri mari, si orice s-ar intampla ramane netulburat, ca si cum s-ar fi implinit propria lui dorinta...si de la patimire ajunge la nepatimire... Iata cat de radical lucreaza taierea propriei voi...

Preasfintitul Ieremia Zavoratul- Doctorie duhovniceasca- adunata de la lume