Icoane facatoare de minuni

Icoane ale Maicii Domnului de la manastirea Ratesti.

Rabdare-mantuire 1

    In duhul invataturii crestine, cel care este mai inteleptit si mai duhovnicesc trebuie sa ierte din inima, cu marinimie, chiar daca celalalt nu doreste sa auda de impacare. Crestinul bun trebuie sa suporte si sa rabde pana la sfarsit dusmaniile care vin de la potrivnicul sau. Iar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui ! (Matei 24, 13), ne invata Mantuitorul ori, mai pe scurt spus, rabdarea duce la mantuire.

     O miscatoare pilda despre rabdare si iertare ne-a dat Domnul nostru Iisus Hristos, Care, pe Golgota, a rabdat supus infricosatoarele patimiri si de pe Cruce S-a rugat pentru cruzii Sai dusmani: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac ! (Luca 23, 34). Asa a procedat si Sfantul Arhidiacon Stefan, care, ucis cu pietre, se ruga pentru ucigasii sai: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta ! (Fapte 7,60). Asa au procedat toti Sfintii Parinti, toti sfintii mucenici, toti cuviosii si oamenii sfinti. Ei, toti, prin rabdare si iertare, au aflat cea mai scurta cale spre rai. Si de aceea ne-au lasat testament ca si noi sa procedam asemenea lor. Ne-am certat? Sa alergam sa ne impacam ! Daca ne-am impacat cu vrajmasul nostru, indoita este realizarea noastra: si pe noi si pe el ne-am smuls din ghearele celui rau. Daca nu reusim sa-l induplecam pe vrajmasul nostru catre impacare, sa nu rtamanem macar noi cu o comportare dusmanoasa catre el, sa nu-l uram asa cum ne uraste el, ca sa nu fie indoita paguba, ca sa nu piara si sufletul nostru impreuna cu al lui. In asemenea cazuri, cel mai intelept este ca noi sa-l iertam, caci daca el piere, macar noi sa nu devenim jertfa celui rau. Daca il iertam si il rabdam, sigura este mantuirea noastra, pentru ca rabdarea nu e o nevointa usoara. Dupa cum spun cei inteleptiti in asceza duhovniceasca, rabdarea e la fel de puternica precum mucenicia. Pentru ca rabdatorii si iertatorii, chiar daca au pacatuit mult inainte de aceasta, vor fi asmenea sfintilor mucenici care au primit cununa nevestejita. Sfintii Parinti, ca sa ne indemne spre rabdare, ne invata ca aceia care ne mangaie sunt vrajmasii nostri, iar cei care ne oropsesc ne sunt binefacatori. Minunate cugetari asupra acestui subiect aflam la Sfantul Ioan Gura e Aur:

   „ Cand vrajmasul te huleste pentru oarecare greseala pe care tu o remarci la tine, spune sfantul parinte, iar tu, auzind aceasta, nu-i raspunzi cu suparare, ci incepi sa suspini cu amar si sa te rogi lui Dumnezeu, atunci indata vei sterge toata greseala ta. Ca sa nu te gandesti ca doar te mangai fara temei, iti vom aduce marturie din Sfanta Scriptura. Erau un fariseu si un vames. Unul venea de pe treapta cea mai de jos a pacatului, iar celalalt se grijea cu ravna pentru dreptatea sa. Si amandoi au venit in acelasi timp la templu ca sa se roage. Fariseul, stand in picioare, spunea: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti...sau ca acest vames ! (Luca 18,11). Iar vamesul, stand mai departe, nu a raspuns cu suparare si jigniri, nu a spus nici cuvintele pacatoase care noi in fiecare zi aruncam unul asupra altuia, ci a spus numai, suspinand adanc si batandu-si pieptul: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului ! (Luca 18,13) si a iesit indreptate. Ai vazut cat de repede? A primit jignirea si  si-a sters pacatul.  Si-a dat seama de pacatele sale si s-a slobozit de pacate. Invinuindu-se de pacat, a fost scos din pacat si vrajmas impotriva voii sale, s-a aratat virtuos. Este oare, ceva mai fericit decat aceasta? Este, oare, un alt mijloc mai usor de a ne elibera de pacate? Cat de mult ar fi trebuit sa se straduiasca vamesul, sa se nevoiasca cu post, priveghere, culcatul pe pamantul gol, ca sa imparta averea sa saracilor. Sa sada multa vreme in sac si in cenusa ca sa stearga pacatele sale, iar acum, fara sa savarseasca toate acestea, el numai cu un cuvant a indepartat de la sine toate pacatele si dezonoarea sa. Iar vorbirea de rau a aceluia care, vazandu-l, il ofensa, fara mari sfortari si trude i-a adus cununa dreptatii” (Opere).

Arhimandrit SERAFIM ALEXIEV- Vrajba si impacare (fragment)

Pelerini catre manastirea Hlincea

   
    Ingemanata cu limanul orasului Iasi, la poalele dealului pe care strajuie manastirea Cetatuia, se afla inca din 1574 o manastire cu hramul Sfantului Gheorghe. Are ca ctitori pe domnita Maria, fiica domnitorului Petru Schiopul si pe sotul acesteia Zottu Tzigara. A fost la inceput doar un schit, inchinat manastirii Dionisiu din Sfantul Munte Athos.
    Indiferent de aceste date, care poate inimii nu-i spun nimic, frumusetea manastirii linisteste pe oricine. Venind dinspre parcarea din afara incintei manastirii, primul lucru de care dai cu ochii flamanzi de frumos, sunt chiliile monahilor, strajuite de ghivecele de flori:

 
O liniste adanca strajuieste in interior, si pare cu atat mai ciudat cu cat e atat de arpoape de forfota neintrerupta a orasului Iasi. Pasii indreptati spre inchinarea in sfanta Biserica, ne aduc aproape de ea.
Asta insa ne face sa intoarcem din nou spre chiliile adancite in rugaciune.

   

Sfiosi inaintam privind spre Mireasa din centru. Pe masura ce ne apropiem nu ne putem dezlipi ochii de vitraliul transparent-alb minunat intocmit.

 

Pasind in pridvor, ne simtim parca intr-o ruptura a timpului, undeva intr-un trecut fierbinte intru credinta, curat si senin.

  
    In interiorul bisericii, pictura extraordinara poate satisface gusturile exigente a oricarui iubitor de arta. Si in mod ciudat, cu cat privesti mai mult, cu atat pare din ce in ce mai frumoasa, mai profunda in sensuri si mai detaliata. Culorile linistesc durerile inimii prin frumusetea lor. Patina timpului in orice centimetru de pictura.
Va las sa admirati vreo doua fotografii care nu se vor ridica nicicand la adevarul realitatii. Sa va inchipuiti ca in fapt e imaginile sunt de o mie de ori mai frumoase, si e tot putin.

  

     Va indemn sa ramaneti la una din slujbele de vecernie peste care soarele de toamna cerne razele sale blande nespus de dulci. In dreapta Bisericii veti afla un mic parc minunat, cu bancute printre trandafiri, care sa va indemne la visare si la lene, iar de sunteti cu credinta, atunci va indeamna la cercetarea Sfintei Scripturi sau la indulcirea cu rugaciunea inimii...

  
    "Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă" ( Timotei I, 3:16)

Schimbarea la fata

   In fiecare an aceasta sarbatoare ma surprinde in profunzimea ei. De fiecare data nu pot sa nu vad cum intreaga fata a pamantului isi schimba vesmantul incepand cu aceasta data. De obicei prima frunza ingalbenita o vad pe 6 august. Si realizez inca odata cum toata firea vorbeste despre Domnul, Il lauda, Il cheama si Il canta, marturisind viu.

     Si noi ne schimbam la fata in fiecare an. Devenim treptat mai varstnici, de la an la an ne schimbam , sperand ca devenim mai intelepti. E drept ca tindem sa confundam intelepciunea si cunoasterea cu acumularea de informatii, de cunostinte. Practic aceasta acumulare de informatii la care se inchina lumea noastra este un nou turn Babel. Fiecare informatie in plus este o caramida la un turn zidit mandriei noastre. Pentru ca ajungem sa consideram omul plin de informatii mai aproape de Dumnezeu. De aceea unii cercetatori stiintifici se si considera in lumea lor un fel de dumnezei din care  elideaza tocmai pe Creatorul...

     Dar intorcandu-ne pe muntele Taborului, am priceput ca tocmai acolo, Domnul nostru Iisus Hristos s-a aratat in slava Sa. Stralucirea fetei Sale si confirmarea inca odata (dupa momentul Botezului Domului, si care avea sa fie din nou in ziua intrarii in Ierusalim a Domnului- adica Floriile) prin insasi vocea Tatalui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit,  intru care am binevoit”. Cei ce erau cu El s-au spaimantat si au cazut la pamant cu fetele. Cred ca este reactia fireasca a noastra in fata Domnului, si reactia in fata tronului si la Scaunul de Judecata... Aceasta sarbatoare are o profunzime nebanuita, si daca am fi atenti la Sfanta Evanghelie de la Matei, Marcu si mai ales Luca, am pricepe cu inima cat de mult ne vorbeste noua- nevrednicilor.

Imagine preluata de pe site-ul Episcopiei Tulcei

Ma intreb oare de ce nu a vorbit Sfantul Evanghelist Ioan despre acest moment? Doar nu a fost acolo pe munte cu Domnul? Sfintii evanghelisti Marcu, Matei si Luca nu au fost, dar arata in scrierile lor cat de maret a fost acest moment. Pentru ce dar marturisesc ceilalti despre aceasta, iar sfantul Evanghelist Ioan nu o face? Ramane una din multele intrebari asternute de mintea omului.

    De astazi asadar e toamna. Incepem sa simtim mirosul si racoarea toamnei, sa ne gandim la recoltele, la fructele si la bunatatile ce umplu camarile in aceasta perioada. Toate spre slava lui Dumnezeu ! Si precum toamna se apropie, sa ne gandim inca odata cum va veni si toamna vietii si ne va fura de aici. Bine ne-ar fi noua sa ne umplem si Camara de Sus, bine ne-ar fi sa ne pregatim haina sa intram acolo.. Sa purcedem dara la strans cele bune spre viata de veci, in camara inimii noastre, si spre raspuns bun la Infricosatoarea Judecata. Amin.

O intamplare cu Sfantul Nicolae

    "Intr-o zi de februarie 1965, [in Uniunea Sovietica,] un autobuz plin de calatori se indrepta catre orasul cel mai apropiat. Vecinul cel mai apropiat al soferului era un batran, impunator si solid cam de 75 de ani, cu o barba alba, ce purta o manta calduroasa si o caciula cu urechi.

    Autobuzul inainta incet caci zapada se asternea. Ajungand la o cotitura a drumului, lanturile din spate ale masinii se rupsera. Desi soferul frana pierdu controlul masinii sale, neputand-o impiedica [aproape] sa se izbeasca de un alt autobuz, plin de lume, care ii aparu inainte; toate acestea se petrecura cu viteza fulgerului; inimile calatorilor pareau gata sa le sara din piept. Cele doua autobuze se oprira la un centimetru unul de altul.

    Batranul isi facu atunci semnul crucii, exclamand:

  - Slava Tie, Doamne, slava Tie ! Binecuvantat fie numele Tau, Preasfanta Maica Domnului, caci Tu ne-ai izbavit !

    Cateva minute mai tarziu celalalt autobuz relua isi drumul, in timp ce soferul nostru si ajutorul lui puneau lanturile din nou.

    Un tanar incepu atunci, zambind, sa-i spuna batranului:

  - Iarta-ma, bunicule, dar nu m-am putut opri sa nu rad cand te-am vazut facandu-ti semnul crucii ! Desigur, obisnuinta ! A doua natura ! Totusi, vad ca esti un om instruit, de aceea iti spun ca in prezent, in acets an 1965 asemenea obiceiuri sunt cu adevarat absurde !

     Batranul fara a parea cu nimic tulburat relua cuvantul:

  - Iti voi raspunde bucuros, tinere tovaras, si sunt chiar gata, daca doresti, sa-mi fac autocritica.

    De unde stiti ce cuget eu? Noi toti, intr-un fel sau altul, ne prefacem. Ne pretindem a fi toti atei, membri devotati ai partidului [comunist], buni cunoscatori ai marxismului [...] dar soseste clipa cand omul adevarat care este ascuns in noi, se dezvaluie. Tocmai asta s-a intamplat acum. Din locul in care va aflati nu puteti vedea ce se petrece in spatele dumneavoastra insa stand intr-o parte, am vazut cel putin zece persoane facandu-si semnul crucii. [...]

  - Cu mine , nimic de acest fel nu se va intampla niciodata!- spuse tanarul.

    Batranul incepu sa rada si continua:

  - Ingaduie-mi sa-ti dovedesc ca te inseli, draga tovarase. Spui ca o asemenea comportare este cu totul absurda in 1965. Oare ce va spune faptul ca au trecut 1965 de ani de la nasterea lui Iisus Hristos, Mantuitorul lumii?

  - Acesta este- relua tanarul putin tulburat- o amintire dintr-un trecut cu desavarsire rau si care trebuie anulat in mod definitiv. Dupa felul in care imi vorbiti s-ar parea ca voiti sa ma convingeti ca exista minuni !

    Batranul tacu o clipa, apoi continua:

  - Da, dragul meu prieten, sunt minuni ale lui Dumnezeu, pe care tu insuti vei fi obligat sa le crezi, ca toti cei care sunt aici, dar vazandu-le, va trebui sa pastrati tacerea, caci daca vorbiti ati risca sa fiti trimisi intr-o clinica psihiatrica.

    Autobuzul ajunse pe drumul  principal.

Ninsoarea inceta si seoferul putu sa mareasca viteza. Tocmai in aceasta clipa, calatorii care il priveau si il ascultau pe batran nu-l mai vazura.

Locul lui era gol...Doi, trei dintre cei de langa tanar isi facura cruce, zicand:

  - Sfant, Sfanta, Sfant este Domnul Atottiitorul !

    Unul dintre ei se intoarse catre calatorii din spate, zicand:

  - Intelegeti acum cine ne-a salvat de la ciocnire? Acest bunic cu barba alba, ocrotitorul poporului nostru, Sfantul Nicolae!

  - Nu stiu ce vom face, tovarasi- spuse un altul- dar pretutindeni unde vom merge, eu voi povesti aceast aminune a Sfantului Nicolae. Daca vor pot sa ma arunce intr-un azil de nebuni. Va am pe toti martori, si mai ales pe tine, tovarase.

    Tanarul comunist isi ascunse fata in maini o bucata buna de timp.

    Doua ore mai tarziu, autobuzul se oprea. Toti calatorii coborara pentru a bea ceai cald. Tanarul comunist, foarte emotionat se apropie de unii dintre tovarasii sai de drum spre a  le cere adresa si sa le-o dea pe a sa. Ceilalti calatori facura la fel.

 - Stiti  ce va propun?- spuse o tanara femeie - sa nu pierdem legatura dintre noi. Ceea ce am vazut si am auzit cu propriile noastre urechi este un eveniment mare. Oare ce ne vorbeste el? Negresit ceva bun, deoarece acest bunic batran era ocrotitorul poporului nostru.

    Minunea istorica aici a fost scrisa de un martor ocular

  - Nu pot scrie mai mult- adauga el - caci sunt cuprins de emotie si plang.

    Si eu eram in autobuz."

 Protoiereu Mihail Polski, Noii martiri ai pamantului rus, vol 2, Schitul romanesc Prodromu, Sfantul Munte Athos, 2002, pp. 214-217

Icoane facatoare de minuni

Icoana Maicii Domnului de la manastirea Moreni.

Părintele Protosinghel Gherontie Ţurcanu

     S-a născut la 23 aprilie 1931, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, într-un sat de pe meleagurile Ţibăneştilor. Din câţi copii a născut mama sa Catinca, doar 8 au trăit, mulţi au murit bolnavi de plămani. Din cei 8 copilaşi care au rămas în viaţă, părintele, botezat Gheorghe dupa numele sfântului, a fost al cincilea. Erau patru fraţi şi patru surori. Tatăl, Petru Ţurcanu, se trăgea din neamul Ţurcanilor şi ca fire era un om deosebit de aspru, mai cu seamă cu copiii săi. Părinţii şi bunicii au fost oameni foarte credincioşi şi l-au învăţat de mic copil valoarea Sfintei Liturghii în viaţa omului. Nu era duminică sau sărbătoare în cursul săptămânii de la care să lipsească cineva din familie.

     Cele şapte clase primare le-a învăţat la şcoala primară din Ţibăneşti. Dar fiind că familia era numeroasă, o duceau greu. Părintele avea un unchi care era la acea vreme monah la mănăstirea Bogdana şi mai apoi a devenit ieromonah. Probabil acesta i-a insuflat părintelui o dragoste aparte faţă de Biserică şi de traiul monahal. În acest timp însă îşi ajuta familia la muncile de pe lângă casă, sau la muncile de la câmp.

    De la vârsta de 15 ani gândurile sale îl indemnau mereu către viaţa mânăstirească. Această dorinţă i-a dat din ce în ce mai des târcoale, dar era un lucru tainic , pe care îl purta în adâncul inimii sale, pentru că avea o mare dragoste de Dumnezeu. La vârsta de 19 ani a  plecat de acasă luând cu sine un căţel  şi un briceag în formă de peşte.

     A luat trenul cu gândul să meargă direct la mănăstirea Bogdana unde nădăjduia să fie primit să rămână. Însă la un moment dat trenul şi-a schimbat direcţia de mers, şi i s-a părut că trenul o ia înapoi. De frică, pentru că dorea cu tot sufletul să meargă la mănăstire si să nu se mai întoarcă acasă, a vrut să sară din tren, atât de mare îi era dorinţa să trăiască în cinul monahal.

Pe vremea când îl punea tatăl său să păzească pe câmp porumbul, avea o colibă facută din strujeni. Acolo a avut un vis, a cărui amintire l-a urmărit întreaga viaţă, un vis în care se făcea că era la o masă înconjurat de mulţi preoţi.

    A ajuns deci la 19 ani la mănăstirea Bogdana unde a fost îmbrăcat ca frate de mănăstire, dupa ce mai întâi a fost trimis înapoi acasă să aducă certificatul de naştere şi actele de la şcoala. Apoi a făcut ascultare ca frate muncind cu multă ravnă unde a fost nevoie de el.

     În 1951 a fost recrutat şi tot in acelaşi an a plecat pentru satisfacerea stagiului militar. Datorită faptului ca avea o constituţie bună, a fost repartizat in constructiile căilor ferate. Printre multele munci una era foarte istovitoare, căci pe umerii săi căra şine de tren. Din această cauză avea rani pe umeri, care îl dureau atat de tare încât cu greu putea să facă semnul sfintei cruci in zilele de duminică şi in sărbatori. De la aceste datorii sfinte ,pe cât îi stătea în putere niciodată nu lipsea. Avea cu sine un Ceaslov pe care obişnuia să îl citească mereu, în fiecare zi, oricât de obosit era. La un moment dat era atât de citit încât au început să se desfacă foile. Atunci, din pastă de făină luată de la bucătărie, pasta pe care părintele o numea pap, a lipit foile cu grijă. Purta cu sine acest vechi Ceaslov peste tot pe unde mergea. Era nedespărţit de el. Obişnuia să citească foarte des şi Noul Testament. Acestea i-au fost hrana duhovnicească timp de 3 ani şi 3 luni, până în 1954 când a fost eliberat. A fost eliberat pe când lucra în fabrica de cherestea Vaduri din Piatra Neamţ. S-a întors la mănăstirea Bogdana unde a fost primit cu drag de părintele stareţ Isaia Cotîrleţ şi de fraţii din mănăstire.

    A făcut trei ani de şcoala monahală.

    În acest timp a început serviciul la Biserică în funcţia de paraclisier şi cu mare sârg şi în mod conştiincios işi făcea datoria sa.

     La mănăstirea Bogdana a avut fericirea de a cunoaşte preoţi sfătuitori şi mari duhovnici. Cu drag işi amintea de ei, de fiecare în parte, precum de părintele Victor sau de duhovnicul sau Visarion. După o perioada de doi ani, atât Stareţul Isaia Cotîrleţ cât şi duhovnicul Visarion i-au recomandat călduros să meargă la Episcopia din Roman.

     În 1956, ca urmare a acestei propuneri, a început să lucreze ca paraclisier la Episcopia Romanului, pentru ca mai apoi în 1958 la propunerea Preasfinţiei sale Episcopul Teofil Herineanu să fie călugărit pe baza perioadei lucrate la mănăstirea Bogdana. Naşul său de călugarie a fost părintele Iustinian Cretu, cel care i-a dat nume de monah Gherontie. Astfel până în anul 1960 a ramas monah în cadrul Episcopiei Romanului, iar în 1960 a fost hirotonit diacon.

     A trăit mai apoi prigoana decretului 410, din cauza căruia a fost nevoit să plece din cadrul Episcopiei.

     Apoi a fost trimis de către Episcopie la Slănic Moldova, într-o parohie de mireni unde avea grijă ca biserica să fie deschisă tot timpul, şi ziua şi noaptea. Neavând unde locui, dormea în Sfântul Altar. Dacă îl căuta Poliţia din cauza decretului 410, se ascundea într-un beci.

Apoi între 1961 şi 1963 a lucrat ca factor poştal în oraşul Roman. Şi în această perioadă era nedespărţit de Biserică, de Ceaslov şi de Biblie. Mergea cât de des se putea la Sfanta Biserică- cea parohială, căci locuia în gazdă. Acolo cânta la strană şi ajunsese cunoscut printre mireni pentru dragostea de Dumnezeu care se arăta în modul în care cânta în strană. În această vreme a întâlnit un călugar pe care îl cunoaştea şi care lucra la mesageria poştei din Roman. Acesta îi povestea că mergea cât de des putea la mănăstire la Horaiţa, unde fraţii din mănăstire îl primeau cu dragoste. De aici nu a mai fost decât un singur pas, a mers deci impreună cu fratele călugar la mănăstirea Horaiţa.

La mănăstirea Horaiţa, Stareţul Teodorit Irimia l-a primit cu dragoste, propunându-i să rămână. Astfel iniţial a rămas ca diacon şi în scurtă vreme a fost numit Economul mănăstirii. În acest timp, vreme de 6 ani a mers la seminarul teologic de la Târgu Neamţ spre a-şi desăvarşi studiile.

     La mănăstirea Horaiţa a trăit vreme de 8 ani ca vieţuitor al mănăstirii, dupa care, Stareţul mănăstirii Cetăţuia din Iaşi, anume Mitrofan Băltuţ (1927-1995), Stareţ între anii 1971-1995, l-a adus la mănăstirea Cetăţuia ca econom.

     În anul 1975 a început studiile ca student în cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. A fost student timp de 3 ani, până în 1978 când a absolvit.

În 1976 a fost hirotonisit ca preot de PreaÎnaltul Mitropolit Iustin Moisescu, fiind totodată şi preot duhovnic.

Nota. Tablou făcut pentru părintele Gherontie de un fiu duhovnicesc şi daruit cu dragoste cu mulţi ani în urmă. 

     În cadrul mănăstirii Cetăţuia părintele Gherontie a plantat cu mana sa via mănăstirii, mai apoi având grijă de ea şi înmulţind soiurile. La ora 3 dimineaţa se trezea din somn şi stropea viile, alegându-se cu astm sever şi pierzându-şi tot din această cauză simţul olfactiv.

    A început să facă vin liturgic şi din vânzările acestuia a reuşit ca împreună cu Stareţul său, exarhul Mitrofan Băltuţ si cu parintele protosinghel Teofan Merlă să ridice şi să sprijine un număr de 7 schituri dintre care amintim: schitul Şoldana, schitul Stavnic, schitul Tărâţă, schitul Dagâţa, schitul Hadâmbu (care intre timp a devenit mănăstire vestită).

     De multe ori lua cu sine pe drum către schiturile acelea, prune uscate drept hrană. Le ronţăia până ajungea la schit, unde mergea spre a le duce bani.

      Multă lume venea la mănăstire pentru ajutor şi părintele se străduia să nu lase pe nimeni să plece nemângâiat sau neajutat.

     Dupa ce a ieşit la pensie în anul 1997 a continuat să ajute familiile aflate în necazuri, ajutând din pensia sa pe cei bolnavi şi pe săraci, miluindu-i pe toţi cei care băteau la uşa chiliei sale, sau pe cei care alergau la ajutorul său. Şi astăzi săracii care vin să fie miluiţi la poarta mănăstirii îl pomenesc pe el ca pe „tata săracilor”.

    În 2007 a suferit atacul cerebral care l-a ţintuit mai apoi la pat vreme de 4 ani. Mari dureri îl însoţeau zilnic, îngerul morţii îl cerceta adesea şi doar pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri mai era lăsat între noi ca ajutator, căci avea rugăciune vie şi puternică.

    În ziua de  joi, 28 Aprilie 2011, la câteva zile de la data la care a implinit 80 de ani, părintele Gherontie a trecut la Domnul, în săptamana luminată, exact cum şi-a dorit.

Revenind la ultimii ani ai vieţii sale trebuie să mai spunem ca nu a cârtit şi nu s-a plâns de neputinţa sa ci mai mult îl slăvea pe Dumnezeu, şi de multe ori la întrebările puse de cei ce îl cercetau ,care din dragoste şi din milă îl întrebau cum se simte, dacă îl doare ceva,  sfinţia sa în loc de răspuns prefera să tacă pentru a nu da loc vreunei vorbe nepotrivite.

     Chiar şi bolnav ţinea posturile cu stricteţe, neîngăduind nici o abatere de la rânduieli. În ultimul post ţinut (săptămânile dinaintea morţii)  din pricina lipsei calciului, şi mai ales a pierderii de calciu, suferea contorsionări de mâini şi de picioare. Părintele considera ca întotdeauna trebuie posturile ţinute, spunând: „Este mare păcat să-ţi baţi joc de cămara sufletului.” Doar dacă omul era bolnav, părintele sfătuia ca cel bolnav să ia binecuvântare de la duhovnic să întrerupă postul, ca astfel toate să fie cu binecuvântare.

În fiecare zi întreba: „Ce zi este azi?” Iar altădată când reuşea să prindă bine cu degetele, cerea chiar calendarul şi îl răsfoia ca să se orienteze în timp.

     În fiecare dimineaţă lua anaforă şi aghiazmă, asculta apoi slujba la radio Trinitas, cântând atunci când putea, şi rugându-se mereu, ca şi cum ar fi fost într-o Biserica nevăzuta. Întreaga chilie se transforma în acele ore în Biserică. Se împartaşea des cu mare bucurie şi drag .Seara asculta slujba vecerniei aşa cum asculta toate slujbele transmise în direct de la radio Trinitas.

     Avea o mare dragoste de semeni, o mare fineţe. A primit odată în dar un televizor, dar mărturisea că îl primise pentru dragostea celui ce i-l adusese în dar, însă niciodata nu-l deschisese. Bănuia că funcţionează, însă nu-l deschidea niciodata.

     Iubea foarte mult copilaşii. Ii iubea atât de mult încât în permanenţă avea pregătit pentru ei fie dulciuri, fie mere, fie câte un bănuţ. De sărbători mai cu seama, avea grijă ca mereu să aibă câte o ciocolaţică sau un bănuţ pentru copii. Fiind bolnav, având barba mare, într-o zi un copilaş, cine ştie cum, s-a speriat de părintele  văzându-l la pat. Atât a suferit părintele, mai cu seamă după ce a plecat copilul, că a şi plâns. Îi iubea prea mult pe cei mici ca să accepte gândul ca i-ar putea speria.

     La pat fiind cerea să i se citeasca în posturi Psaltirea lui David , afară de postul Adormirii Maicii Domnului când cerea să i se citească din Psaltirea Maicii Domnului. În afară de acestea, zilnic cerea să i se citeasca din Vieţile sfinţilor şi din Filocalie. Mai cu seama volumele de Vieţile Sfinţilor arătau ca părintele citise foarte des din ele. Prefera să i se citeasca din Filocalie din volumul 9.

     Atunci când manca, părintele nu vorbea şi nu raspundea nimănui nimic. Spunea: „Momentul în care mănânci este dat de la Dumnezeu şi nu trebuie să-L superi pe Dumnezeu” (cu vorbăria deşartă). Nu suferea de fel să fie întrebat ceva atunci când mânca, sau să audă vreun cuvânt. Dacă cineva vorbea, atunci sfârşea masa.

     De sărbatori cerea să fie imbracat în rasă şi cu fesul călugaresc. Atunci aştepta cu drag vizitatori. În zilele Crăciunului, obştea venea să-l colinde, cu toată dragostea.

     Părintele iubea extraordinar de mult statutul său de monah, faţă de care avea mare respect.

Avea mare evlavie faţă de Sfantul Gheorghe, pe care îl numea Biruitorul. Dar tot o mare evlavie avea şi către Sfântul Gherontie.

Nota. Aceasta este icoana Sfântului Gherontie la care se ruga părintele in chilia sa.

      Cerea tuturor vizitatorilor să nu se apropie de sfinţia sa, dacă erau fumatori. Dacă intra la sfinţia sa un fumător, spunea: „Ieşi afară şi aruncă ţigările şi pe urmă vii la mine” Asta însemnând să renunţe la fumat. Ce este minunat este că părintele îşi pierduse mirosul cu desăvarşire dar „simţea cu duhul” dacă cineva era fumator.

       Pentru sfintia sa a sluji era cea mai mare bucurie. În lunile de dinainte de a muri, slujea noaptea cu îngerii. Spunea pe de rost Sfânta Liturghie şi cu lacrimi se ruga ore în şir, cu mâinile ridicate spre Cer, din patul său de suferinţă. Dorul după Dumnezeu ,mai ales că simţea tot mai aproape momentul întâlnirii cu El,  era cel mai chinuitor. În permanenţă cu rugăciunea pe buze primea pe oricine. Delicateţea sa sufletească îl făcea să pună tacere, pentru a asculta pe cel venit să ceară ajutor prin rugăciuni. Iar aerul în jurul sfinţiei sale respira rugăciune. Nimeni nu se întorcea de la bunul părinte neajutat. Oricine ajungea plângând acolo şi cerea ajutor se întorcea mângâiat, şi ştia ca Domnul deja schimba situaţia pentru rugăciunile părintelui.

       Părintele se ferea să judece oamenii. De multe ori asculta păsurile celorlalţi despre alţii care îi prigonesc şi îi necăjesc.Şi deşi faptele ce le auzea puteau sminti, sfinţia sa spunea repede, ca să nu judece: „Eu sunt un om păcătos”. Şi astfel işi petrecea zilele în rugăciune, în nejudecarea aproapelui şi nu în ultimul rând în ascultare desăvarşita faţă de mănăstire şi mai marii lui, fără a pomeni de durerile trupeşti ce le îndura.

       Mărturisea o ucenică a părintelui Gherontie că venea adesea plângând la părintele să ii ceară ajutor. Deşi părintele era ţintuit la pat de boală, cu mari dureri, primea pe toată lumea şi purcedea imediat a se ruga pentru cel ce-i cerea ajutor, fără a pierde o secunda. Această ucenică, fiind  săracă lipită, venise să plângă la părintele că nu o mai ajung banii şi că băiatul ei ii cere să-i ia calculator. Atunci bunul părinte i-a spus atât: ''îi vei cumpăra''. Femeia a plecat mângâiată sufleteşte şi întărită. În scurt timp a primit de la o persoana pe care nu o cunoştea, tocmai din Israel, 1000 de euro, cu care nu doar a luat calculator, ci s-a scos din nevoi.A mers mai apoi la părintele să-i mulţumească. Dar părintele, care de multe ori vorbea laconic, folosind cât mai puţine cuvinte ca să poata folosi la rugăciune mai multe, i-a spus atât: ''o să ningă''. Femeia s-a întors acasă neînţelegând acele cuvinte, căci nicicum nu avea cum să mai ningă în acel moment al anului. În câteva zile i-au venit de la nişte rude din străinătate 2000 de euro, şi abia atunci a înţeles de ce spusese bunul părinte ''o să ninga''. Atunci abia s-a luminat.

      Un fiu duhovnicesc al părintelui avea un prieten care ura vinul. Ura şi să vorbească despre vin. Într-o zi, fiul duhovnicesc împreună cu prietenul său au vizitat pe părintele. Părintele, simţind cu duhul neputinţa prietenului fiului său duhovnicesc, i-a spus fiului: „citeşte-mi te rog psalmul 103”. Acolo printre altele este un verset : 16. Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului.” Aceasta bunul părinte cu siguranţă a făcut-o spre luminarea celui ce respingea vinul. Deci cunoştea şi gândul omului. De altfel  în foarte multe situatii a demonstrat ca avea darul înainte vederii dar şi al străvederii, aceste minunate harisme. În general, cine mergea la părintele nu se întorcea nemângâiat.

      Faptele sale sunt foarte multe şi mulţi pot mărturisi pentru sfinţia sa. Înainte de a se muta la Domnul cu doar câteva zile, a trimis una din fiicele sale duhovniceşti la schitul Horăicioara de sărbatoarea Izvorul Tămăduirii, întrucât acolo este un izvor făcător de minuni de care părintele ştia. Această fiică duhovnicească, de 3 luni în continuu era bolnavă de o raceala ce nu părea să cedeze la nici un medicament, ba se simţea din ce în ce mai rău. Părintele i-a spus să meargă deci la izvorul acela şi să bea apa de acolo şi să se întoarcă duminică să-i povestească. Cu adevarat fiica duhovnicească s-a vindecat după ce a băut apa de la acel izvor!

Persoana care în tot timpul suferinţei lui l-a îngrijit cu multă jertfă povestea:

 „Într-o zi pe când vroiam să-l las să se odihnească, m-a întrebat brusc după obiceiul lui:

- Tu ce faci acuma?

- Mai am ceva de citit şi apoi mă voi odihni şi eu.

      - Mai lasă cartea aceea cu coperţi verzi că ai timp să o citeşti. Termină cartea părintelui Arsenie Boca. Ai început-o de acum o săptămână şi ai lasăt-o pe calorifer.

       Cu o seara înainte primisem trei carţi de Părintele Cleopa şi una din ele avea coperţile verzi şi mă apucasem de citit din ea. Dar de unde să ştie părintele ce citesc şi ce fac eu şi unde pun eu cărţile ? Că doar locuiam separat şi sfinţia sa era imobilizat la pat.

 
În altă seară a zis cu bucurie:
    - Haide şi mă spală repede şi piaptănă barba, pune-mi fesul călugaresc, ca vine o domniţă de departe şi vine greu să-mi ceara sfat! 

    Într-adevar, în douăzeci de minute a venit o fiică duhovnicească,  pentru care părintele fusese duhovnic ani la rând şi care il iubea nespus.

La o lună după adormirea să mă chinuia o durere groaznică de cap, care nu trecea absolut deloc cu nici un medicament, o durere chinuitoare care ma adusese în pragul disperării  şi mă termina nervos.Un creştin care-l mai vizita pe părintele şi care mai vine şi pe la mine m-a vazut şi m-a întrebat ce am.Auzind de durerea mea s-a dus fără multe vorbe la mormântul părintelui,  a luat puţin pămînt, mi l-a adus într-un serveţel şi mi-a spus să mă dau pe frunte cu el, că părintele va avea grijă de mine şi nu mă va lasă să sufar atâta...Ca să nu-l supăr am făcut ce mi-a zis şi să ştiţi că a trecut durerea în câteva minute spre marea mea bucurie !

    Ştiu sigur că acolo unde este părintele ne veghează pe toţi chiar dacă am făcut bune sau rele.Îi mulţumesc lui Dumnezeu că aduce printe noi oameni ca părintele, ce ştiu să-i propovăduiască cuvântul şi să ne insufle credinţa.”

    Soţul unei doamne fuma. Şi din această pricină evita să intre în chilia părintelui. A rămas deci în maşină, dezlegând rebus, iar soţia a intrat singură la părintele. Iar părintele i-a spus (fără să ştie de la vreo cineva):

    - El unde-i? În maşină, stă şi scrie? Nu intră că nu poate lăsa tiutiunul !
Şi cu altă ocazie i-a spus doamnei:
    - Lenuţă, spune-i să lase tiutiunu’, că de la asta o să i se tragă moartea. Prima dată o să cadă cu capul de masă. A doua oară o să cada cu capul pe volan şi acolo o să-i fie sfârşitul.

Când soţul ei a căzut prima oară cu capul pe masă, s-a înfricoşat şi a renunţat la ţigări. Nu a vrut să vadă dacă va sfârşi cum a ''vazut'' părintele...

Un alt ucenic al părintelui mărturisea:

„Mă apucam să zambesc câteodată lânga el pe scăunel, mă vedea şi mă întreba ce mi-a venit de „îmi arăt dinţii în loc să plâng”, iar eu îi spuneam că nu pot să plâng căci nu simt decât bucurie lângă el...Când mă binecuvânta cu mâna sa slabă şi tremurândă şi apoi mă miruia pe frunte, în dreptul urechilor, la ceafă, pe mâini, făcând un efort fizic enorm, crede-mă, frate , simţeam mai apoi că zbor, eram cuprins de o bucurie de care şi acum mi-e dor să o mai simt. Am simţit ajutorul lui prin rugăciunile făcute atunci când mergeam la el şi îi spuneam de problemele mele şi sfaturile lui scurte, laconice, căci nu vorbea mult, au fost dintre cele mai bune pentru mine. Îi dau slava lui Dumnezeu ca l-am cunoscut, îi mulţumesc Domnului din toata inima că mi-a scos aşa om în cale”

Ucenicii, fiii duhovniceşti ştiu că rugăciunile părintelui i-au însoţit mereu, ştiu că părintele „vedea’’ dinainte multe lucruri. Pentru părintele nu existau bariere de timp sau de spaţiu. Rugăciunea era neîncetată în inima sfinţiei sale. Şi căuta să taca. Dar la părintele, tăcerea vorbea în duh. Toată lacrima se ştergea, toată neputinţa se vindeca iar lipsurile se implineau.

Dintre sfaturile sfinţiei sale amintim:

Când mergi să aprinzi lumânări, asă să faci:

„ La vii să aprinzi mai întâi de toate o lumânare pentru vrăjmaşi şi să te rogi pentru ei: ''Dă-le Doamne pâine şi sare şi toate bunătăţile Tale. Luminează-le lor calea şi mintea, Doamne." Apoi aprinzi pentru ai tăi.

 La morţi să aprinzi mai întâi de toate o lumânare pentru un soldat necunoscut şi s-o aduci jertfă în faţa Bunului Dumnezeu. Căci de multe ori sunt suflete cărora numai puţin  le lipseşte spre a fi iertate dar nu are cine să facă acea puţină şi scurtă rugăciune. Iar sufletele pot aştepta sute de ani pentru o mică rugăciune – spre a fi iertate. De aceea ne îndemna să aprindem mai întâi ca jertfă, o lumânare pentru ''un soldat necunoscut'', ca să-i ierte Bunul Dumnezeu păcatele şi ca să se roage şi pentru noi păcătoşii...Şi abia apoi aprinzi lumânările pentru cei morţi ai tăi.

 Să spui zilnic măcar o rugăciune cu voce tare,  măcar una. Restul le poţi zice în gând, dar măcar una să o zici cu voce tare”

     Smerit cu totul, în tăcere, în rugăciune, aşa şi-a petrecut părintele anii săi. Şi în inimile ucenicilor, ceea ce dăinuie, este dragostea şi zâmbetul părintelui. Este blândeţea sa, care mereu ne arată că ne aflăm în faţa unui părinte pogorât din Pateric. 

Părinte Gherontie, roaga-te pentru noi păcătoşii !