marți, 12 iulie 2011

Pelerini catre manastirea Rachitoasa I

     Am plecat la drum in scurta noastra vacanta, pelerini in cautarea Imparatiei din nou. De data aceasta ne informasem un pic asupra locului unde mergeam sa ne adapam inima de frumos si sa ne linistim dorul dupa Dumnezeu.
    Citisem ca pentru a ajunge la manastirea Rachitoasa trebuie sa parcurgi o intreaga pustietate. Dar pe masura ce drumul se asternea in fata noastra, pustietatea se lasa asteptata, case mandre de oameni gospodari de insirau inaintea ochilor nostri. Eram va spun drept nerabdatoare sa vad cum arata pustietatea, dar n-am vazut-o... Am trecut prin Ivesti, prin Motoseni, am vazut biserici parohiale mandre, si am dat slava lui Dumnezeu pentru cat de minunati sunt romanii nostri, pentru ca se ingrijesc de bisericile lor. Eu cred ca poti spune dupa biserica satului cat de gospodari sunt oamenii locului. Daca au credinta si-si ingrijesc bisericuta, si casele lor sunt mandre si copiii ingrijiti si muncitori....
Am ajuns deci la manastire, o mica troita cu o icoana frumoasa a Maicii Domnului ne arata sa urcam din drum un pic in stanga. Imediat, am zarit biserica alba... 
       Primul care ne-a intampinat, a fost puiul de ciobanesc, Ursu. La doar 3 luni, isi primea vizitatorii, cu statura unui caine maidanez adult, poate si mai mare de atat... Cu privirea sugubeata si limba intr-o parte, ma tragea de fusta lunga. Aveam sa inteleg mai tarziu ca aceasta tandrete venea din joaca cu maicile si cu parintele. Cum tot intarziam pe langa masina, maica Filareta a venit si cu un zambet dulce ne-a urat ‚’bine ati venit’’ si ne-a intrebat daca avem nevoie de ajutor. Aceasta primire calda aveam sa vad ca tine de toti ai manastirii, oameni unul si unul.
      Aflasem deja de pe internet ca manastirea fusese retrocedata dupa ce zeci de ani functionase ca si camin de oameni bolnavi. Biserica fusese facuta biserica parohiala si pret de cativa ani oamenii locului nu au inteles ca trebuie sa redevina manastire.
Ani de-a randul bunul parinte Eftimie impreuna cu maicile au dormit in sat pe unde au gasit loc, pana cand cei care ocupau pana atunci Biserica si bolnavii din chiliile fostei manastiri au binevoit sa le elibereze.

Au intrat deci- parintele si cele cinci maici in incinta manastirii si au trebuit s-o ia de la zero. Vasele de slujit lipseau cu desavarsire ca si orice altceva.
-                   -  Am luat-o de la lingura cum se spune. In prima iarna am stat cu patura in usa pentru ca nu se inchidea bine, era diferente de un un deget sau doua si frigul patrundea in chilie.
Maica Filareta mi-a aratat fostele chilii, cladirea care intrata in patrimoniu nu poate suferi nici un fel de schimbare....
      - Nu avem voie sa-i facem nici un fel de schimbare, caci e din patrimoniu... Chiar daca se darama si o vedeti asa darapanata...Ne doare sufletul dar ce putem face?

Am intrat in biserica cu sufletul ghemuit intr-un colt, simteam in aer ca este locuita de ingeri. O alta maica ingrijea un pic prin biserica. M-a durut Biserica, asa cum te doare o rana deschisa !
Peretii pe care abia se vad cateva resturi din pictura originala, catapeteasma goala de icoane, mancata de cari, podeaua care prin multe locuri are gauri enorme. Maica ne prevenea si ne arata pe unde sa calcam sa nu cadem in acele goluri pe care mocheta la acoperea:
-                        -  Deocamdata nu avem fonduri sa le refacem, dar parintele are in vedere. Parintele s-a dat peste cap, a facut proiect pentru finantare europeana, fiind clasata biserica drept clasa A, de urgenta adica. Proiectul a fost aprobat printre primele dar banii nu i-am primit... Parintele a umblat mult in sus si in jos, s-a dus si s-a zbatut sa faca rost de aceste fonduri europene, sa poata aduce Biserica la stadiul la care a fost. Din pacate inca nu am reusit...Nu mai sunt fonduri si pentru noi..

       Iesind din Biserica, l-am gasit si pe parintele. Era sus pe tractor, muncea din greu, se vedea ca nu sta... In curtea bisericii, care incotro erau caramizi, lemne, cateva materiale care nu ar ajunge nici pentru un pridvor minuscul... Dar in intreaga obste toti munceau cu sarg la ora aceea de sambata seara.


Am cerut binecuvantare de la parintele si rugandu-l pentru cuvant de folos, cu mare smerenie a venit langa noi. Am vorbit despre manastire, despre greutati, despre tot. 
           -   Eu nu trimit maicile cu colecta, si nici nu cer la oameni bani. Nu-mi sta mie in fire, poate ca pierd, dar eu prefer sa muncesc. Nu cer nimanui nimic, nici un ban, nimic. Stiti dumneavoastra cand a fost ridicata aceasta manastire? In vremurile acelea oamenii nu aveau mai nimic, pe de o parte atacau turcii, pe de alta tatarii, veneau si le ardeau gospodariile facute cu trude, le luau copilasii si femeile.... Si cu toate aceastea, credinta lor era atat de mare !
-              - Parinte astazi oamenii isi pierd serviciile, abia au a-si plati darile..
        -  Nici atunci nu aveau. Credeti dumneavoastra ca atunci aveau? Gresiti. Nu aveau bani, dar aveau credinta, munceau cu dragoste pentru Hristos.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate