duminică, 31 iulie 2011

Icoane facatoare de minuni

O icoana facatoare de minuni preferata de mine- este cea a Maicii Domnului, de la manastirea Hadambu.
Va las s-o admirati in toata deplinatatea frumusetii ei.

Idei pentru casa si gradina

Cel mai mult imi plac aranjamentele din ghivece de muscate de genul:


sâmbătă, 30 iulie 2011

Acasa

    Intotdeauna  am visat, ca oricare altul dintre noi, sa am locul pe care sa-l numesc „acasa”. Acel fabulos „home sweet home” pe care il numesc americanii cu atata dulceata... Si pot spune ca am avut multe locuinte, de la apartamente de bloc, la case, de la camere in caminul studentesc, la garsoniere inchiriate. Dar nicaieri nu am reusit sa ma simt „acasa”. Mai mereu, chiar si acum, ma simt tolerata in propria casa.  Oricat as aduna in ea, flori, icoane, daruri de la oameni dragi, lucruri minunat concepute si alcatuite, oricat as aranja si rearanja, nu sunt niciodata pe deplin „acasa”.
    Desigur, e un loc familiar, e un loc frumos, care place multor persoane. Dar nu e „acasa”.
Ma intreb de ce nu ma simt atat de confortabil sufleteste? Da, trupeste ma simt comod, este spatiul unde pot trai cum imi place (mai mult sau mai putin). Si cu toate astea, nu simt ca apartin acestei lumi. Mereu simt ca si cum am venit din alt loc, si mi-e dor de acel loc. Acela unde pot fi eu insami, fara dureri, fara judecari, fara dusmanii, fara nimic in plus. Chiar si fara chinul de a trebui sa fiu ceea ce nu sunt, fara chinul de a face lucruri care nu-mi plac. Ramasite din copilaria primara? Nu cred.
   Nici in casa parintilor mei nu m-am simtit „acasa”. Acolo eram cu adevarat ca intr-o tabara de vacanta, intr-o tabara de vara, unde pot sa traiesc linistita, aparata, protejata si nu in ultimul rand, iubita. Dar neinteleasa.
    Si marturisesc, in copilarie, mergand pe strazi, de mana cu parintii, sau poate la plimbare cu ei, asteptam sa se pogoare noaptea, sa pot vedea cum se aprind luminile la blocuri sau la case. Imi placea sa aud zgomotele facute de casnicii lor, mirosurile de mancare, lumina albastra care arata ca privesc in tihna la televizor, sau de Craciun bradutii pusi la geam, cu mii de luminite colorate. Atunci numaram geamurile cu braduti, si intotdeauna pentru mine un bradut de Craciun insemna cel putin un copil. Stiam ca acolo locuia si un copil, binecuvantarea Domnului.
     Nu mai povestesc de gradinile minunate pe langa care treceam adesea, vedeam obiecte diverse uitate in graba prin curte, sau galeti de apa, cateodata si jucarii.
    In treacat, vedeam adesea case care ma faceau sa tresar, parca imi aminteau brusc de ceva de demult uitat, imi aminteau de „acasa”. Acel „acasa” pe care il caut din prima zi a vietii mele, cel dupa care tanjesc sa ma intorc.


    Si iarasi pot sa mai fac o marturisire, adeseori, casele maicilor sau cele din curtile manastirilor, chiliile, se aseamana cel mai tare cu „acasa”.  Acolo parca si aerul miroase ca cel din casa ce mi-o amintesc cu inima, cea pe care o caut nestiut....
     Si nu dureaza mult pana realizez ca nu e casa mea, stiu ca nu e. Pornesc iara la drum cu acelasi dor, cu aceeasi sete de a ajunge in sfarsit acolo unde simt ca trebuie sa ajung. Acolo unde ostenita si impovarata pot sa ma odihnesc pe deplin, asa cum poate nicaieri nu m-am odihnit.
     Visez sa-mi fac alta casa, in alt loc, mai linistit, poate cu vecini cu frica de Dumnezeu. Dar simt in adancul inimii mele ca nici acolo nu voi fi linistita si impacata. Nici acolo nu ma voi odihni sufleteste. Si cautarea va porni iar si iar, trimitandu-ma pelerin pe drum, in colb si in soare.
     Cred ca locuintele pe care le-am avut sau le am imi sunt date in grija. Le ingrijesc cu drag, mai ales pentru cei dragi ai mei care locuiesc cu mine si in inima mea. Dar ramane dorul, mereu... Un of  din adanc, ce nu are astampar, o sete care doare.

vineri, 29 iulie 2011

Bisericuta Transilvana

de Traian Dorz


Bisericuta Transilvana,
tu pari un psalm sfios si sfant,
uitat de ingeri pe-o spranceana
mai mult de cer ca de pamant.

Ce sfinti ti-au maiestrit fiinta,
din ce divini stejari si brazi,
ca tu ne-nvelesti credinta
si dragostea ne-o tii si azi!

Ce Soare ti-a sfintit aura
din varful unghiului divin,
ca si-azi, lumina si caldura,
intregi in noi, din El ne vin!

Ce taina-i orisice icoana,
ce jertfa-i orisicare dor,
ca-n orice zid, cand plange-o Ana,
moare-un Manole-ntr-un izvor!

Ai numai lacrimi si iubire
la orice-ncheieturi de trunchi;
spre sfanta ta alcatuire
nu pot sa vin, numa-n genunchi.

...Bisericuta Transilvana,
azi pari un grai tacut si frant,
a-nstiintare si-a dojana
ca noi uitam un legamant...

 Biserica din Cizer, Salaj. Imagine preluata de aici

joi, 28 iulie 2011

Cine iarta va fi iertat 2


     Sa presupunem insa ca te-ai certat cu aproapele tau pentru faptul ca el ti-a luat banii ori i-a intrebuintat rau si nu doreste sa ti-i mai inapoieze. Cum ar trebui sa procedezi crestineste? Sa privim mai cu de-amanuntul acest caz, pentru ca foarte adesea, intre crestinii de astazi au loc dusmanii si chiar dispute sangeroase din pricina banilor, averilor si mostenirilor. Patima iubirii de argint ne face sa ne simtim adanc ofensati cand cineva, in chip nedrept, si-a insusit banii nostri si tagaduieste ca sunt ai nostri, nedorind sa ni-i mai inapoieze. Noi suntem gata sa vorbim de rau si sa hulim un asmenea om in fata tuturor, numindu-l talhar, hot, si chiar sa-l dam in judecata. Cu toate acestea, pe motivul pacatului sau, si noi incepem cu inraire sa pacatuim, lucru ce nu se cuvine, oricum ar fi. El merge spre iad, iar noi ne grabim sa-l prindem din urma, ca sa nu ramanem in afara focului celui vesnic. Ce ar trebui sa facem ca sa nu pacatuim?
     Iisus Hristos ne spune sa iertam... Se intelege ca putem si sa-l rugam cu blandete sa ne inapoieze suma datorata. Daca datornicul isi da seama ca e pacat sa-si insuseasca bani ce nu sunt ai lui si-i inapoiaza, cu atat mai bine si pentru el, si pentru noi. Insa daca el, dintr-un motiv anume, nu doreste sa faca astfel, atunci noi trebuie sa lasam totul pe seama lui Dumnezeu si sa iertam. Iar Dumnezeu are mijloacele si posibilitatea sa ne despagubeasca. Numai un lucru trebuie sa avem in vedere: sa ne pazim de pacat ! Mai bine sa ramanem insultati decat sa mergem prin tribunale ! (I Corinteni 6,7)
     E adevarat, noi vom pierde in acest fel ceva doarte scump pentru trup, dar vom castiga altceva si mai scump pentru suflet, vom demonstra ca mai mult pretuim iubirea de frati decat banii si vom taia calea dusmaniei pentru sufletele noastre. Tocmai ca sa ne invete despre o astfel de ingaduinta in numele pacii si dragostei, Iisus Hristos ne-a lasat porunca: Celui ce voieste sa se judece cu tine si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa ! (Matei 5, 40). Asa au procedat sfintii placuti lui Dumnezeu.
     Iata o pilda:
     Niste talhari au pradat chilia saracacioasa a unui sihastru, in lipsa acestuia. Cand calugarul s-a intors, a vazut cum hotii ii carau cartile si hainele. Atunci el, fara sa se mahneasca, s-a alaturat lor si a inceput sa-i ajute la caratul lucrurilor...
     Talharul ne fura averea, insa Dumnezeu toate le vede. Daca noi iertam, Dumnezeu ne va intoarce insutit in cer si ne va socoti ca si cum am da milostenie. Si atunci vrajmasul nostru se transforma, impotriva voii sale, in binefacator al nostru, cu ajutorul caruia ne vom mantui mai usor. Daca ii rabdam si ii iertam pe cei ce ne jefuiesc, s-ar putea ca, in ochii lumii, sa fim priviti drept nebuni, insa inaintea lui Dumnezeu vom fi intelepti. Prin iertare si rabdare ne vom castiga mare folos pentru sufletele noastre ! Atunci si cele rapite de la noi nu le vom mai privi ca pe ceva pierdut si noi insine vom suferi mult mai usor nenorocirile in viata.
     Ca sa va convingeti ca acestea nu sunt desarte filozofii, ci invatatura a Sfintei Biserici, va vom aduce marturie din scrierile Sfintilor Parinti. Tocmai despre aceasta chestiune Sfantul Ioan Gura de Aur graieste astfel: „Te-a pagubit cineva de bani? Daca tu suporti cu barbatie paguba, vei primi o asemenea rasplata ca si cum ai fi dat cu mainile tale la saraci. In esenta, si cel care a dat bani la saraci, si cel care pentru Dumnezeu nu a gandit de rau pe cel care l-a jefuit, ori daca nu i-a spus cuvinte rele, savarsesc unul si acelasi lucru” (Opere)
     O minunata confirmare a acestei gandiri a Sfintilor Parinti o intalnim in viata preacuviosului Areta al Pecerskai (24 octombrie). Iata ce se spune despre el:
     Areta se nevoia la Lavra Pecerska. El avea insa un mare cusur: era zgarcit. A strans in taina, in chilia lui, bani multi, pe care nu-i dadea nici altora, nici pentru nevoile lui nu-i cheltuia. Intr-o noapte, furii i-au rapit toata bogatia. De o atat de mare scarba, aproape ca a vrut sa se omoare. Intr-atat s-a inrait inima lui, incat el a inceput sa-i napastuiasca pe cei nevinovati si sa-i faca sa sufere. Fratii l-au sfatuit sa se linisteasca, insa el nu asculta pe nimeni si, din ce in ce mai mult, se inversuna impotriva tuturor.
     Dupa cateva zile, a cazut la boala grea si a fost aproape de moarte. Cu toate acestea, nu inceta sa carteasca si sa huleasca. Dumnezeu, ca sa-l mantuiasca totusi, l-a inteleptit in mod minunat. Odata, pe cand zacea ca un mort, Areta a inceput sa strige, pe neasteptate inaintea tuturor:
   - Doamne miluieste ! Doamne iarta-ma! Am gresit, Doamne ! A Ta este ! Nu imi pare rau de ea !
     Si indata s-a sculat din pat si le-a explicat monahilor adunati acolo pricina strigatului sau:
   - Am vazut, spunea ca au venit la mine ingeri si o hoarda de demoni care au inceput sa se certe pe bogatia mea rapita. Diavolii spuneau: „El nu I-a multumit lui Dumnezeu pentru cele rapite, ci L-a hulit. Pentru aceasta, al nostru este si va fi predat in mainile noastre !” Dar ingerii imi ziceau: „O, omule nenorocit, daca I-ai fi multumit lui Dumnezeu pentru bogatia ta rapita, aceasta ti-ar fi fost considerata ca milostenie,  asemenea lui Iov. Cine savarseste milostenie, mare lucru face inaintea lui Dumnezeu, pentru ca o face de bunavoie. Dar daca cineva, jefuit in mod silnic, cu multumire rabda, atunci aceasta ispita diavoleasca i se socoteste ca si cum ar fi daruit de buna voie. Caci diavolul ispiteste ca sa-l traga pe om spre hula. Insa cel ce multumeste, da totul lui Dumnezeu si aceasta este la fel de puternica precum milostenia”. Spunand acestea eu am strigat: „Doamne iarta-ma! Am gresit, Doamne ! A Ta este ! Nu imi pare rau de ea !” Si astfel diavolii indata au pierit, iar ingerii se bucurau si, socotindu-mi comoara pierduta in locul milosteniei, au plecat.
      Auzindu-l fratii au proslavit pe Dumnezeu, Care toate cauta sa le intoarca in bine omului, chiar si pe cele mai rele. De atunci preacuviosul Areta si-a schimbat si si-a indreptate intr-atat viata, ca a ajuns unul din marii placuti ai lui Dumnezeu din Lavra Pecerska.

Arhimandrit SERAFIM ALEXIEV- Vrajba si impacare (fragment)

miercuri, 27 iulie 2011

Judecarea judecatilor

   Cuvintele Sfintei Evanghelii nu mor niciodata. Si cum ar putea muri, cand acolo este cuprins esentialul comprimat pana la maxim, cand Domnul nostru Iisus Hristos este Cuvantul. Cuvantul care de la inceput era la Dumnezeu.
Si ne spune noua Domnul Iisus:
1. Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
2. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. (Matei 7:1-2)
Aflam deci cuvantul ce daruieste viata, aflam ca aceasta este calea de a nu mai veni la Judecata, ci de a ne muta de la moarte la viata. Si totusi o facem, continuam sa o facem.
De la primii pasi, comparatiile si judecarea nu ne dau pace. Toti bebelusii trebuie sa se dezvolte in acelasi ritm, iar daca mama nu face intocmai cu restul trendului, atunci sa fie sigura ca e judecata. Si poate ca si ea judeca restul mamelor ce merg in curentul opus ei. Aceasta judecare ne insoteste pe tot parcursul vietii, ne anuleaza toate cuvintele si faptele bune, ne reduce la bieti si tristi judecatori. Judecam si judecam pe aproapele, pe cel pe care il iubim, pe mama, pe tata, pe frate, sot, sotie, copil si judecam si judecam... si nu ne mai oprim din judecat.
Si nu suntem singuri, ajungem sa credem ca definitia omului e de a fi judecator. Intreaga lume se strange dintr-o data din maretia ei, isi ia toate cele bune si se preface intr-o hidoasa sala de tribunal, contopita cu o moara unde zilnic se „macina” judecarea celorlalti. Si in cel mai bun caz tacem. In cel mai bun caz tacem, fara insa a ne ruga pentru judecarea de care ne facem partasi prin tacere.
Ajunge judecarea la o asemenea adancime, incat si numai a spune ca ceilalti judeca, inseamna a judeca..
     Cum ar trebui sa invatam dar sa traim in aceasta lume plina de judecatori? Cum sa invatam sa ne descotorosim de obiceiul cel rau, de aceasta cumplita patima? Ne spun sfintii parinti sa nu primim gandurile rele. Sa nu le acceptam in inima noastra. Si ar trebui sa fie suficient, dar iata ca nu este. Niciodata nu este suficient, pentru ca sunt ganduri care dau dreptate celor ce judeca, simtim cateodata ca asa este. Si daca este asa, noi ce folos avem? Ce folos castigam din judecarea aproapelui nostru? Daca ar fi sa nu luam dupa judecare, apoi de fiecare data gasim ceva care sa ne desparta de aproapele, iara nu sa ne apropie. E mai lesne sa vezi ce e diferit de tine, decat sa vezi cele ce sunt identice. Spun iarasi sfintii parinti ca singura posibilitate de a nu judeca pe celalalt de langa tine este sa iti spui in permanenta ca celalalt este mai sus ca tine. Este atat de sus incat nu-l vei ajunge poate niciodata. Ca Dumnezeu il iubeste, iar ca tu esti netrebnic. Si aici judecarea ar trebui sa se opreasca. Dar moara gandurilor porneste fara morar, si macina cele rele, mai cu seama daca nu are cele bune de macinat.  Si iarasi judecam si judecam. 
Cum sa ne oprim, Doamne, cum sa nu primim judecata in inima noastra? Cu adevarat fara Dumnezeu nu putem face nimic.
Am observat ca de obicei nu stim ce sa cerem lui Dumnezeu. De aceea cerem „toate cele bune si de folos”. Iata- a nu judeca – ne este de folos. Aceasta ar trebui sa cerem pe langa multe altele.
Cateodata incerc sa-mi pun in minte sala de Judecata unde toti ajungem la final. Si desi ma pierd in amanunte nu pot sa-mi dezlipesc inima de senzatia de groaza de a vedea fiecare lucru ce l-am facut sau zis, despicat de Adevar. Si stiu ca ce la mine este adevar, acolo Sus poate fi minciuna. Si ma ingrozesc. Mi se incranceneaza carnea pe mine si imi vine sa sap o groapa sa ma ascund in ea. Numai la gandul ca nu am raspuns sa dau la Judecata pentru faptele mele. Si pe masura ce anii trec, faptele din trecut se astern inaintea ochilor mei cu mai mare acuratete, se petrec aidoma inca odata cu durerea detaliilor si a cuvintelor rostite.
Cat de mult Ti-am gresit, Doamne! Imi vine sa ma astern la pamant si sa nu ma mai ridic de acolo. Dar stiu in inima mea ca nici aceasta nu e suficient. Nu este, nu are cum sa fie... Trebuie sa rascumpar aceste judecari din toate zilele vietii mele ce le-am facut. Trebuie sa imi fie mereu inaintea ochilor mei, ca din judecatile ce le-am facut celorlalti nimeni nu s-a folosit: nici ei, iar eu am pierdut si continui sa-mi pierd mantuirea. Si pentru ce? Caci de multe ori in ceilalti zac toate darurile de la Dumnezeu catre mine. Si singura nu ma pot mantui, decat prin ceilalti.
Inima mi se framanta cand se gandeste la Judecata, scoate din ea toate cele stranse. Le vad insirate ca pe tarabele vanzatorilor de obiecte din zilele sarbatorilor mari, cei ce vin si se alatura pelerinilor, nadajduind sa-si scoata o paine din vanzarea unui suvenir. Fiecare fapta a mea striga impotriva mea. Fiecare cuvant spus striga impotriva mea. Chiar si cuvintele bune- caci arata ca cele bune le stiam dar nu le-am facut. Fiecare judecare tipa si ma judeca.
Cum sa opresc, Doamne, acest nebun carusel? Iar inima imi raspunde: „Mila pacii, jertfa laudei”.  Ajuta-mi, Doamne sa nu mai judec. Opreste aceasta si de-ar fi sa raman muta, surda, neghioaba pe veci. Ajuta-ma, Doamne sa nu mai judec! Pentru ca o fac si ma trezesc cand deja o fac : „iata- judec”. Cand deja sunt angajata la jumatatea judecarii, ma trezesc ca dintr-un vis greu si urat mirositor. Ma trezesc in groapa. Iar eu judec, si judec, si judec mereu.....

luni, 25 iulie 2011

Mandria

  „Celor ce li se intampla sa se leneveasca de indatoririle lor sau, ceea ce este mai dureros, sa cada in ingamfare si mandrie, ispitele le sunt mai diferite si dureroase. Pe acestia diavolii ii lupta mai intai la aratare cu multa nerusinare si insistenta si mai presus de puterile lor. Li se intampla intunecare de minte, incat pierd complet puterea discernamantului, prisosindu-le dementa si gandurile neghioabe, razboiul puternic al trupului, silire a bunei intentii contra firii, manie si asprime fara pricina in ceea ce priveste voia proprie, cearta improvizata si surpriza in discutii, ganduri de hula impotriva lui Dumnezeu, pierderea curajului din inima, batjocura dracilor in ascuns si la aratare, neinfranare in vorba desarta, si, in general, dorinta de lume si de desertaciune. Apoi ispite dureroase si greu de dezlegat, simptome de boala curioase si neobisnuite si rani dureroase, saracie si parasire neobisnuita si nemarginita, manifestari si lucrari imposibile si de nedezlegat, care produc deznadejde si frica pentru ca inima este lipsita de nadejde. Toate acestea sunt urmarile mandriei si se intampla mai ales la omul inselat, care se increde in sine. Si toate acestea sunt medicamente pentru tamaduirea lui, ca sa se dezmeticeasca, sa se smereasca si sa verse acest venin al vatamatoarei alterari.”
Cuviosul Iosif Monahul- Iosif Monahul: nevointe, experiente, invataturi


„Nu te bucura de mine, vrajmasul meu ca am cazut, ca iarasi ma voi ridica, si de sed in intuneric Domnul ma va lumina (Miheia 7,8)

-        

Cine iarta va fi iertat

   
    
     Incetarea vrajbei si iertarea jignirilor ne-au fost poruncite nu pentru ca Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru ca ne sunt de folos. Cine iarta pacatele aproapelui sau, va primi si el iertare de la Dumnezeu, dupa fagaduinta Mantuitorului. Si cat de multe pacate avem noi inaintea lui Dumnezeu! Si, daca ne gandim ce vom raspunde in ziua Judecatii pentru toate acestea, cata frica ar trebui sa ne cuprinda! Spre marea noastra rusine, ni se vor descoperi la infricosatoarea Judecata a lui Dumnezeu, inaintea intregii lumi toate faptele noastre intunecate Si noi nu vom putea atunci cu nimic sa le rascumparam.Si, iata, acum Mantuitorul ne ofera o cale lesnicioasa de stergere a tuturor pacatelor noastre: Iertati si veti fi iertati ! (Luca 6, 37). Putina greseala a fratelui tau impotriva ta o ierti din inima, si vei primi iertare pentru toate pacatele tale, nenumarate, facute inaintea lui Dumnezeu! Exista oare ceva mai frumos si mai placut decat aceasta? Daca nu iertam din dragoste pentru Dumnezeu si pentru sfintele Lui porunci, atunci macar pentru propriul interes sa iertam! Dar, vai, adesea nici cele mai inalte imbolduri ale binefacatorului dezinteresat si nici chemarile insistente ale propriilor noastre foloase nu sunt in stare sa ne indemne catre iertare! Rautatea ne-a orbit intr-atat, incat ne-a facut sa ne fim noi insine cei mai mari dusmani. In vrajmasia noastra, mergem cu ochii deschisi impotriva lui Dumnezeu, indreptandu-ne ascutimea rautatii impotriva inimii noastre, ne otravim sanatatea si singuri cautam vesnica pieire a sufletului nostru. Exista ceva mai nebunesc decat aceasta?...
     Si cat este de frumos sa ierti! In suflet se aseaza atata liniste si desfatare! Omul incearca dupa iertare atata induiosare, incat este in stare sa imbratiseze intreaga lume, sa-i iubeasca pe toti si sa ierte tuturor! Astfel, nu e greu sa ierti! Pentru aceasta se cere de la tine doar putin eroism al sufletului si mila in inima. Calca-ti mandria, si lesne vei ierta paroapelui tau! Izgoneste ura din inima ta, si vei castiga dragostea fratelui tau! Infrange-ti rautatea din suflet, acest dusman al tau, si din dusmanul tau iti vei face prieten! Daca-ti vei infrange astfel dusmanul din tine, il vei dezarma si pe cel din afara ta. De la tine nu se cere sa dai nimic celui cu care te-ai certat. Iarta-l numai, din inima! Si, pentru asemenea iertare, Dumnezeu nu numai ca iti va ierta nenumarate pacate, dar iti va si darui mai mult, cea mai scumpa comoara: Imparatia Cerurilor, vesnica bucurie in rai!
     Ferice de cel care-si infrange repede rautatea din inima! El nu-si otraveste nervii nici aici, iar Sus, va fi vesnic printre ingeri. Cunoscand aceastea, si noi, preaiubitilor, sa fim gata intotdeauna sa ne impacam cu dusmanii nostri! Sa nu ne dezvinovatim prin faptul ca celalalt nu a dorit sa se impace cu noi, pentru ca daca el nu doreste sa ne ierte, ce ne impiedica pe noi sa-l iertam? Daca el se sinucide duhovniceste prin vrajba, este oare intelept ca si noi sa ne pricinuim aceeasi nefericire?
       Adesea in viata, se aud asemenea indreptatiri de sine: „Cum sa-l iert, cand el nu vine la mine? El e mai mic, asa ca el sa intinda primul mana spre impacare! El m-a jignit si, prin urmare, el trebuie sa-si ceara iertare! Eu nu am nimic impotriva lui, insa daca nu doreste sa ne impacam, nici eu nu vreau acest lucru. Cine? Eu sa merg primul sa-mi cer iertare? Pentru ce sa ma smeresc inaintea lui? Dar cine e el? Si eu am onoare!” si multe altele.


     Nu am spus oare, si noi, si dumneavoastra, unele din aceste cuvinte semete? Bineinteles ca da! Si, prin aceasta, asemenea cuvinte doar invinovatesc, nu si dezvinovatesc pe autorii lor. Iisus Hristos nu a spus niciunde sa-l iertam numai pe cel ce vine sa-si ceara iertare. Niciunde nu s-a hotarat ca cel mai mic sa se roage primul de iertare. Fiecare este dator intotdeauna sa-l ierte pe dusmanul sau personal si pe toti care i-au ranit orgoliul. Daca vinovatul pentru cearta se dezmeticeste primul si cu smerenie se roaga potrivnicului sau pentru iertare, el isi va curati vina din suflet. Daca cel nevinovat ramane neimpacat in mandria sa, prin aceasta va fi mai vinovat decat cel vinovat. Bine este ca cei mai tineri sa faca primul pas catre impacare, dar, daca nu au o asmenea constiinta, atunci nimic nu-i impiedica pe cei mai in varsta ori pe cei mai inalti in functie sa mearga primii sa se impace.
     O pilda induiosatoare despre o asmenea smerenie aflam din viata Sfantului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei.
     Odata, Sfantul Ioan slujea dumnezeiasca Liturghie si, pe neasteptate, si-a amintit ca unul dintre subordonatii lui, slujitor bisericesc sin clerul inferior, il suparase cu ceva. Atunci Sfantul Ioan, Patriarhul, a lasat pentru putina vreme Sfantul Pristol, l-a chemat pe clericul din treapta inferioara la sine si a cazut al picioarele lui cerandu-i iertare. Clericul s-a infricosat si s-a tulburat de marea smerenie a patriarhului si i-a cazut si el la picioare, strigand cu lacrimi in ochi:
   - Iarta-ma tu, Preafericite Stapane!
     Astfel, Sfantul Ioan ne-a aratat ca pilda ca si cei mai de sus pot cere lumii iertare celor mai mici decat ei. Smerenia celor de sus actioneaza cu atat mai puternic asupra supusilor lor.
Sfintii Parinti ne invata ca cei care iarta intotdeauna castiga. Oricare ar fi fost motivul disputei, daca ierti, iti vei curata indata sufletul si vei deveni vrednic de rai. Daca tu ai iertat pe cel ce-si pusese in gand sa te omoare, te faci urmator mucenicilor. Daca ai iertat jignirile si ai stat linistit, ai castigat Imparatia Cerurilor. Daca, cu generozitate, ai uitat barfele si parele impotriva ta, ai vlaguit spinii vrajmasului tau. Daca ai raspuns la rau cu binele, l-ai rusinat pe dusmanul tau. Daca ai inghitit batjocura ce ti-a ranit cinstea, te-a facut vrednic de cinstire cereasca. Daca, avand un rang inalt in societate, ti-ai cerut iertare de la cel mai mic, nu numai ca nu ai calcat vreo randuiala, ci cu atat mai mult ai crescut duhovniceste. Daca nu ai fost vinovat si l-ai rugat pe cel ce te-a ofensat sa te ierte, ai ajutat si sufletul aceluia sa iasa din iadul vrajbei, si ti-ai acoperit si tie multe din pacatele tale. Daca ti-ai injosit mandria, te-ai proslavit de smerenia ta.
     . 

Arhimandrit SERAFIM ALEXIEV- Vrajba si impacare (fragment)

sâmbătă, 23 iulie 2011

Cum iubim

    Nu  alegem niciodata pe cine iubim. Pur si simplu ne trezim ca toata inima noastra si toata fiinta noastra este dependenta total de o anumita fiinta. Ne dorim sa fie mereu langa noi zambetul celui iubit, sa il imbratisam, sa il atingem, sa il imbratisam. Vorbim aici de toti cei pe care ajungem sa ii iubim pe deplin, de cei care ne fura definitiv inima. Fie ca e vorba de pruncii pe care ii purtam in pantec si apoi ii nastem si ii tinem in bratele noastre, fie ca vorbim de fratii si surorile noastre, de mama, tata, sotul, sotia… Pe toti ii iubim si pur si simplu, ne trezim la un moment dat ca ii iubim neconditionat, nu vrem decat sa ne accepte asa cum suntem si sa ne impartaseasca dragostea noastra. Ne place sa ne vedem oglinditi in privirea lor.
    Nu, nu alegem pe cine iubim, niciodata nu e o alegere. Auzim adeseori: "s-a indragostit de cine nu trebuia”. Si ma intreb: ce anume trebuie sa faca cineva ca sa merite sa fie iubit? Oare Tatal ne iubeste dupa merite? Oare ne daruieste dupa merite toate darurile Sale? Oare pe cruce Hristos a murit doar pentru unii oameni, aleator, sau alesi dupa anumite principii? Mie mi-e greu sa cred asta.
 De fiecare data incerc sa privesc omul prin prisma mamei sale. Fiercare dintre noi a fost adus pe lume de o mama. Parca vad in fiecare ochii mamei care priveste cu nemasurata dragoste la puiul ei, ii adora mainile, ochii, cuvintele pe care le rosteste. La fiecare persoana intalnita, ma gandesc cat de fericita ar fi mama ei sa o vada cat de frumos vorbeste, cat de mandra ar fi ca a crescut asa un om deosebit. Si dintr-odata oamenii imi par copii mici captivi in trup de adult- fiecare cu visele, gandurile, basmele si fantasmele lui, cu prieteni preferati, cu oameni care locuiesc in adancul inimilor lor.
Si ma intorc la ce spuneam: nu alegem noi pe cine iubim. Pur si simplu se intampla. Inima se umple de bucurie negraita pentru ca intr-o simpla picatura ne asemanam Domnului, dorim sa daruim mai inainte de toate, fara sa ne facem griji daca vom primi ceva in schimb. Cu cat inima e mai curata, cu atat omul se arunca inainte in dragoste, de parca ar vrea sa se inece in ea, ca si cum ar vrea sa soarba marea dintr-o inghititura.
     Amintiti-va cum iubeati in copilarie. Numai inima vorbea. Nu stiam sa spunem sau sa ne exprimam sentimentele si dragostea, desi dragostea intotdeauna gaseste o cale sa se arate. Ochii copiilor vorbesc cel mai sincer, zambetul lor sagalnic cu sau fara dintisori merita tot efortul, sunt comorile adevarate. In ani uitam totul, ne umplem inima cu toate necuratiile, cu minciuni, cu dezamagiri, cu furtuni, tristeti, cuvinte fel de fel.
     Dar in cea mai adanca odaie din inima noastra ramane dragostea, nevoia de a iubi nelimitat si neconditionat. Si se intampla. Se intampla pentru ca „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea

vineri, 22 iulie 2011

Pelerini catre manastirea Hadambu 2

Indata ce pasesti prin intrarea veche, curtea ti se dezvaluie neasteptat:

Nu stii incotro sa mergi sa te inchini mai intai:
Toaca se odihneste si ea, dar intuiesti bataia ei metalica adunand pe toti monahii la vecernie, utrenie, la Sfanta Liturghie..

Simti cu inima ca in curtea veche, in pridvor au fost spuse atatea rugaciune in strabuna noastra limba romaneasca. Asta te inradacineaza definitiv, iti prinde baierele fiintei si te leaga de glie.


Biserica veche, resfintita de curand iti capteaza intreaga privire, de indata ce pasesti sfios in interior:
Sfantul Altar, ca de fiecare data coplesitor. Acolo unde si ingerii pasesc in varful picioarelor si isi acopera ochii cu aripile, noi ne lasam umili rugile pacatoase:
Peretii pictati in culori calde vorbesc inimii pe limba ei:
Iesind din biserica, de peste tot mireasma florilor te invaluie. Zidurile vechi sunt pline de flori si parca ar fi zefir, ori parca ar fi mir de mare pret revarsat la picioarele Mantuitorului, plangand pacatele noastre ale tuturor.
Acolo in curtea manastirii vei sti ca esti in gandurile Domnului, ca mereu e cu tine si te acopera, te pazeste si te mangaie asa cum stie El: cu delicatete si finete desavarsita, si cu dragoste.


Aveti grija cand veti merge la manastirea Hadambu. Pasiti cu grija, caci acolo mi-am lasat o bucatica din inima.

Pelerini catre manastirea Hadambu 1

Imediat ce pleci din Iasi, inspre Dumbrava, deja aerul incepe treptat sa se schimbe. Nu sunt schimbari mari, dar sunt. Treptat, campiile intinse se astern in fata ochilor. Apoi, un indicator, dupa Dumbrava, arata "Spre manastirea Hadambu".
Verdele campiilor din jur spala retina de cenusiul asfaltului. Iti vine sa faci o baie in verdele ierbii, parca nu te mai saturi de el, il strangi pentru zilele ploioase de toamna ori pentru griul iernii.
O troita inalta, strajuieste drumul. Stii astfel ca nu te-ai ratacit, esti pe cale.
Te inchini si cu evlavie pleci mai departe. Asteptarea parca roade din inima, pana cand reusesti sa ajungi. Hadambu. Minunata manastire! Spun unii ca ar fi mai veche de anul 1659 , ceea ce sa spun drept nu ar fi de mirare. Noua biserica intampina pelerinul inca de la poarta si il imbratiseaza. Insasi Maica Domnului de pe frontispiciul Bisericii pare a binecuvanta cu dragoste intrarea in sfanta manastire:

Curtea se asterne in fata impreuna cu chiliile, iar trandafirii care-si ivesc corolele de pretutindeni, insotesc pe cel venit spre inchinare, in toate cararile:


Si pentru prima data am vazut o alee marginita de trandafiri ducand spre iazul manastirii. Mi s-a spus ca are peste. Dar surpriza a fost mai mare, caci acolo am vazut lebede odihnindu-se linistite.


Coltul vechi al zidului pe care l-am privit cautand sa gasesc vechi raspunsuri la intrebarile mele, ascunde o comoara de mult pret: icoana facatoare de minuni a Sfantului Ioan Botezatorul, icoana care a plans cu mir.


Intrarea insa spre aceasta icoana- nestemata a Bisericii Ortodoxe Romane se face prin curtea veche.

joi, 21 iulie 2011

Cum am cunoscut-o pe Flori

Este plin internetul de pozele lor. Pe tot mai multe siteuri apar pozele lor, in prim plan sau pe bannerele laterale. Mereu sunt insotite de numere de telefon sau de conturi in care sa se doneze bani.
Este vorba de copiii bolnavi. Boli grele, diagnostice prea mari si prea complicate pentru trupusoarele lor. Au in comun tenul palid, cearcane nefiresti si – semnul distinctiv absolut – sunt rasi in cap. In urma diverselor tratamente, a chimioterapiei, le cade parul… Initial se distreaza pe seama tunsorii, apoi se rusineaza si incearca sa apeleze la basmalute, sepcute sau alte artificii prin care sa se acopere. Apoi intervine nepasarea, lupta este oricum prea mare si prea complicata ca sa mai conteze faptul ca sunt strigati “bila”, “chelioasa” sau mai stiu eu cum.
Am trecut cu privirea de atatea ori pe langa cazurile prezentate la televizor sau prin reviste. Am citit, mi-a parut rau pentru ei, dar am trecut mai departe. Stiam ca poza lor era acolo dar mi se parea foarte greu sa privesc fetele lor.
Si a venit momentul cand am vazut “cazul” chiar sub ochii mei.

Un copil care locuieste pe o ulita oarecare, dintr-un sat moldovean oarecare. Casa ei este mica, darapanata, neingrijita. Parintii sunt indiferenti la ceea ce inseamna indrumarea si dragostea parinteasca. Au facut cei sase copii pentru ca asa s-a intamplat, fara sa gandeasca vreodata ca acesti copiii vor avea nevoie si de altceva, in viitor, in afara de certuri, injuraturi, scene cu parinti beti si violenti. Cei sase copii s-au “aranjat” cate trei: trei fetite si trei baieti. Dupa ce ne-am mutat la tara, am observant fetisoarele lor aliniate la gard, privind curiosi fiecare miscare de pe drum. Apoi, plimbandu-se, se tot opreau in fata portii noastre pentru ca stiau ca primesc bomboane. Am intrat imediat in vorba cu una dintre fetite, care isi plimba fratiorul:
- Cum te cheama pe tine, printesa mica?
- Floli si pe iel il cheama Paul si e flatele mieu… Micuta mea vecina nu capatase inca litera r in pronuntie si lungea mult silabele. Flori avea atunci 4 ani si il plimba pe Paul care avea un an si ceva.
Vorbareata mea vecinica venea mereu pe langa mine cand faceam treaba in afara curtii. Eu strangeam iarba iar ei ii turuia gura despre vrute si nevrute: cum a incercat sa ia trei mere din copac si si-a julit cotul (“da’nu-i nimica, nu ma doale”), cum a ros-o un pantof (cam mare pentru piciorul ei, dar era singura pereche disponibila in casa…), despre fratii ei si despre cat de minunat va fi pentru ea cand va merge la gradinita. Nu stia si nu stie nici acum prea bine data ei de nastere pentru ca mama lor nu a avut cum sa le serbeze aniversarile, insa uneori, in unii ani imi suna la poarta sa ma anunte ca “mama mi-a zis ca azi e ziua mia, da’Stef nu are tot azi ziua!”. Stefana este sora ei mai mare. Flori se bucura de acea zi, cumva o simtea numai a ei, neimpartita cu vreunul dintre frati asa cum trebuia sa imparta hainele, incaltamintea, putina mancare.

A sosit Craciunul. Ne-am interesat si am aflat ca inca de la pranz se deschid portile si gospodarii se pregatesc sa primeasca cetele de colindatori. Fiecare casa se pregateste cu cate ceva dulce si cativa banuti pentru fiecare colindaator mai mititel, iar pentru cei mari cativa colacei si banuti. Noi, proaspat stabiliti in sat, am dorit sa respectam obiceiurile. Am facut pungute cu dulciuri pentru fiecare, am deschis portile, am deschis usa casei … si au inceput sa soseasca. Mici, cu obrajii rosii, unii cam mucosi, grabiti sa ajunga la cat mai multe gospodarii pana se va insera ca sa umple sacosile. Plecati de acasa pregatiti, dotati cu cate o punga de plastic sau de panza – cum a avut fiecare- puneau acolo tot ce capatau. Cate ceva ce la facea cu ochiul, cu ambalaj mai colorat, era degustat imediat. Am facut lista cu dulciurile cel mai bine primite atunci cand am adunat toate ambalajele aruncate pe aleea de la casa pana la poarta…. Cei mai mici trebuiau sa tina manutele ridicate ca sa nu isi taraie sacosile pe jos. Nastrusnica punga era mare cam cat ei…
Desi manati de la spate de timp si frig, aveau grija sa spuna cat mai corect colinda invatata. Unii o stiau doar pe cea care le-a spus-o Doamna, la scoala (si in felul asta stiam si in ce clasa era fiecare: clasa I invatasera Dom, Dom sa-naltam, cei dintr-a treia Deschide usa, crestine), altii – mandri de ei- spuneau cate o colinda invatata de la bunici. La un moment dat, in fata usii s-au oprit doua fetite. Erau printesele mele, "vecinile" de peste drum: Florentina si Stefana. Flori intreaba repede daca primim cu colindul, nu asteapta sa raspundem ca incepe sa rada: “da’cum sa nu ne primiti, ca doara noi suntem ” si incepe sa colinde. Batea ritmul cu piciorul iar cu mana isi dirija sora mai mare. Stefana se uita incruntata la manuta dirijoarei si se straduia sa nu se incurce. La sfarsitul colindei sora mai mare a rasuflat usurata. Ma pregateam sa le dau pachetelele cand Flori, zambind sub caciula care ii aluneca intr-o parte ne spune: “da’mai stiu! Vreu sa mai zic una!” Si a inceput sa colinde. Stefana s-a tinut dupa ea prêt de cateva strofe, apoi a ramas singura. A cantat si cantece de gardinita, a recitat – la un moment dat – poezia de la serbarea de iarna. A ras cand si-a dat seama ca de fapt poezia ei nu e colid, a continuat cu inca un cantecel. Se simtea ca pe scena, acolo pe treptele casei mele. Pe aleea dintre casa si poarta se stransesera grupuri-grupuri alti copii care isi asteptau randul la colindat, unii mormaiau la adresa lui Flori care ii intarzia, altii incepusera sa cante impreuna cu ea ceea ce stiau de la scoala.
Asta era acum patru ani in urma. Am vazut-o crescand, mergand in clasa intai unde a luat numai calificative de foarte bine, luand diploma pentru toate materiile de la scoala… Anul trecut, in toamna, s-a organizat la scoala Balul bobocilor. Mama lui Flori i-a compus o toaleta dintr-o rochita rosie, ciorapei rosii, cizme roz, i-a pus parul pe “moate” si l-a incretit. In ziua aceea, cand am ajuns acasa, a sunat la poarta sa ii dau ceva rosu de pus la gat. I-am gasit niste margele roz, dar care aveau cheita de inchidere stricata. A tinut mortis sa la poarte, totusi, legand ata de la capete si a ramas cu ele si dupa serbare, cateva saptamani bune…. Si la acest bal a luat diplome pentru cum a cantat si cum a spus poeziile. Conditiile in care ea isi pregateste lectiile sunt greu de descris si totusi nu este activitate la care sa participe si sa nu ia diploma, premiu sau calificativ foarte bun.

In luna mai a inceput sa se umfle gingia in dreptul unui dinte din fata. Se schimba dintele, au spus cei de la cabinetul medical din sat. Apoi a inceput a sangerezehttp://www.blogger.com/img/blank.gif gingia si sa se umfle mai tare. A mers la Spitalul de copii din Iasi, dar din triaj au trimis-o acasa pentru ca au banuit o banala infectie netratata.
Dupa inca o saptamana ajungea cu salvarea la acelasi spital. Diagnostic: leucemie.

Si de aici Flori devine un caz, din multele existente, de copiii bolnavi cu boli grele, diagnostice prea mari si prea complicate pentru trupusorelelor firave. Am scris despre ea prietenilor si am gasit ajutor, oamenii din sat s-au mobilizat si au ajutat aducand mancare fratilor ramasi acasa singuri. Mama lor sta in spital cu Flori, tatal lucreaza undeva pe la 600 km departare, dar si daca ar fi acasa tot nu s-a putea pune prea mare baza in el…. Dar in toata aceasta agitatie a adultilor, ea ramane singura, speriata dar darza (“dejeaba plang doamnili de la spital cand imi fac punctie, pi mini ma doare da’nu pling deloc-deloc ca vreau sa ma fac bini si rabd”), un copil care nu vede si are mereu nevoie de sprijin si care si-ar dori ca din toamna sa poata merge la scoala pentru ca “si intr-a doua sint premii de luat”.

Un fel de concluzii:
Am invatat multe de la Flori in perioada asta. Si am invatat si de la adultii care mi-au stat alaturi si care m-au ajutat .
Nu putem schimba lumea din temelii, dar cate putin poate face fiecare dintre noi. Si asta ar fi de ajuns! Poate atunci nu mi s-ar mai parea asa de greu de privit pozele copiilor bolnavi.


Flori jucandu-se cu baloane de sapun. Efemere dar frumos colorate. Atat ca nu le poate vedea, doar le simte pe piele cand acestea deja nu mai exista. Raman doar mici picaturi de apa.

 Preluare de pe Blogul lui Ana.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate