Cum iubim

    Nu  alegem niciodata pe cine iubim. Pur si simplu ne trezim ca toata inima noastra si toata fiinta noastra este dependenta total de o anumita fiinta. Ne dorim sa fie mereu langa noi zambetul celui iubit, sa il imbratisam, sa il atingem, sa il imbratisam. Vorbim aici de toti cei pe care ajungem sa ii iubim pe deplin, de cei care ne fura definitiv inima. Fie ca e vorba de pruncii pe care ii purtam in pantec si apoi ii nastem si ii tinem in bratele noastre, fie ca vorbim de fratii si surorile noastre, de mama, tata, sotul, sotia… Pe toti ii iubim si pur si simplu, ne trezim la un moment dat ca ii iubim neconditionat, nu vrem decat sa ne accepte asa cum suntem si sa ne impartaseasca dragostea noastra. Ne place sa ne vedem oglinditi in privirea lor.

    Nu, nu alegem pe cine iubim, niciodata nu e o alegere. Auzim adeseori: "s-a indragostit de cine nu trebuia”. Si ma intreb: ce anume trebuie sa faca cineva ca sa merite sa fie iubit? Oare Tatal ne iubeste dupa merite? Oare ne daruieste dupa merite toate darurile Sale? Oare pe cruce Hristos a murit doar pentru unii oameni, aleator, sau alesi dupa anumite principii? Mie mi-e greu sa cred asta.

 De fiecare data incerc sa privesc omul prin prisma mamei sale. Fiercare dintre noi a fost adus pe lume de o mama. Parca vad in fiecare ochii mamei care priveste cu nemasurata dragoste la puiul ei, ii adora mainile, ochii, cuvintele pe care le rosteste. La fiecare persoana intalnita, ma gandesc cat de fericita ar fi mama ei sa o vada cat de frumos vorbeste, cat de mandra ar fi ca a crescut asa un om deosebit. Si dintr-odata oamenii imi par copii mici captivi in trup de adult- fiecare cu visele, gandurile, basmele si fantasmele lui, cu prieteni preferati, cu oameni care locuiesc in adancul inimilor lor.

Si ma intorc la ce spuneam: nu alegem noi pe cine iubim. Pur si simplu se intampla. Inima se umple de bucurie negraita pentru ca intr-o simpla picatura ne asemanam Domnului, dorim sa daruim mai inainte de toate, fara sa ne facem griji daca vom primi ceva in schimb. Cu cat inima e mai curata, cu atat omul se arunca inainte in dragoste, de parca ar vrea sa se inece in ea, ca si cum ar vrea sa soarba marea dintr-o inghititura.

     Amintiti-va cum iubeati in copilarie. Numai inima vorbea. Nu stiam sa spunem sau sa ne exprimam sentimentele si dragostea, desi dragostea intotdeauna gaseste o cale sa se arate. Ochii copiilor vorbesc cel mai sincer, zambetul lor sagalnic cu sau fara dintisori merita tot efortul, sunt comorile adevarate. In ani uitam totul, ne umplem inima cu toate necuratiile, cu minciuni, cu dezamagiri, cu furtuni, tristeti, cuvinte fel de fel.

     Dar in cea mai adanca odaie din inima noastra ramane dragostea, nevoia de a iubi nelimitat si neconditionat. Si se intampla. Se intampla pentru ca „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”