vineri, 9 decembrie 2011

Postul copiilor


     Suntem inca in post. Postul copiilor, caci nu este in alte zile decat al nostru. Sau poate este?
Aflam astfel de pe site-ul parohiei Macin ca:
Având în vedere nevoile vremii, păstorii bisericeşti care au datoria de a iconomisi viaţa păstoriţilor, au dat sfaturi cu privire la aplicarea postului cum este enciclica Sf. Sinod român din 1907 şi cea din 1956 în care se precizează:
1. Copiii până la împlinirea vârstei de 7 ani sunt dezlegaţi de pravila postului, putând mânca în tot timpul anului orice fel de alimente.
2. Pentru copiii de la 7-12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi suferinţe trupeşti pravila postului să fie obligatorie numai în zilele următoare:
a). Toate miercuri le şi vinerile de peste an, afară de acelea când este dezlegare la peşte;
b). Prima şi ultima săptămână din sfântul şi marele post al Paştilor şi tot aşa din postul Crăciunului;
c). de la 23 la 28 iunie (adică cinci zile din postul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel);
d). de la 1 la 15 august (adică 2 săptămâni ale postului Adormirii Maicii Domnului);
e). Ajunul Crăciunului, Ajunul Bobotezei, 29 august şi 14 septembrie. Pentru celelalte zile şi săptămâni din timpul marilor posturi bisericeşti, copiii de la 7-12 ani şi credincioşii de orice vârstă care sunt suferinzi să fie dezlegaţi a mânca: peşte, icre, ouă, lapte şi brânză. - Enciclica Sf. Sinod 1956.
     Toate simple si frumoase. Sau nu? Am observat ca nevoile copiilor difera foarte mult, tocmai pentru ca ei sunt diferiti intre ei. Si desi avem trasate directiile, totusi Biserica ne ingaduie larghetea de a ne creste copiii asa cum credem totusi.
     Eu personal consider ca un copil este un suflet pe care Dumnezeu l-a creat, tot El i-a dat putere sa discearna si sa inteleaga lucrurile. Daca un copil pana in 7 ani doreste sa posteasca, ba chiar el cere de la mama acest lucru, de ce sa nu posteasca? Cel mai corect ar fi ca mama, postitoare fiind, sa faca pentru copil mancare separat care sa includa un necesar de lapte, oua etc. La masa insa, din ceea ce am observat, copilasii vazand ca parintii mananca altceva, vor impinge singuri farfuria cu ce au ei, si vor cere si ei sa manance ceea ce mananca parintii. Mi se pare cel mai corect pentru ca de mici in acest fel ei isi pot exercita dreptul de a alege, se invata singuri sa discearna. Desigur poate este mult spus pentru cei mici- sa discearna. Si cu toate astea, desi noi tindem sa ii subestimam, de multe ori ei au putere de intelegere destul de mare, potrivit varstei lor.
      Si ma gandesc ca cel mai drept este ca noi sa fim exemplele lor vii, dupa care ei sa se ghideze, si nu din extremism si fanatism sa-i obligam sa faca alegerile pe care le dorim noi, motivand ca ei nu stiu sa aleaga, si transformandu-i pe ei in exemple in locul nostru. Ei nu sunt niste obiecte cu care sa ne mandrim, asa cum unii se mandresc cu puterea motorului masinii, cu salariul, cu casa etc. Sa nu-i bagam pe ei in fata si sa-i sacrificam de dragul mandriei noastre, alimentand-o pana peste poate cu ideea ca ce parinti buni si drepti suntem noi, imaginandu-ne cat de mult ne iubeste pe noi Dumnezeu pentru asta.
     Repet, nu este nimic rau daca un copil doreste sa posteasca, dimpotriva este motiv de bucurie as zice eu. Ca parinte eu pot sa ii explic pentru ce am hotarat sa fac eu aceasta micuta jertfa, adica pentru dragostea lui Hristos si pentru a cinsti cum se cuvine un anume eveniment: Nasterea Mantuitorului sau Invierea Sa, si atunci copilul va intelege pentru ce este pus si el la randul sau sa aleaga.
    Inca mai cred ca potrivit ar fi sa nu fie pusa o presiune pe copil in acest sens, motivand iadul sau altele, inspaimantandu-i sufletul si lumea sa. Dimpotriva, cred ca ar trebui sa ii vorbim despre foloasele ce le-ar putea dobandi, daca face aceasta alegere, in termenii pe care ii poate intelege si neaparat pozitiv, spre a-i inalta sufletul catre cele bune.
    De altfel am constatat ca fiecare copil fiind diferit, fiind unic, va face alegerile sale potrivit siesi. Am vazut copii care tin postul fara probleme, orice post, oricat ar fi de mare, impreuna cu parintii, asa incat cei mai mici aleg si ei sa fie impreuna cu cei mari.
    Dar am vazut si copii care dupa doua-trei saptamani de post sufera caderi de calciu, si aici vorbim de copii de scoala deja, care depun zilnic eforturi. Avand in vedere ca cele mai mari posturi oricum cad intr-o perioada friguroasa, cand trupusoarele lor in crestere (inca!) depun eforturi in drumul spre scoala sau spre casa, depun eforturi sa reziste perioade de patru-cinci-sase ore in banca, sa ingurgiteze materii care poate cu greu le pot intelege, avand in vedere cata rabdare trebuie sa depuna pentru aceasta, cata rabdare le trebuie mai apoi sa faca teme cu nemiluita (sa nu ne prefacem si sa nu ne ascundem dupa deget zicand ca nu este asa in Romania zilelor noastre), eu cred ca nu trebuie sa-i condamnam daca ei hotarasc sa renunte la post pe o anumita perioada. Desigur, aceasta hotarare ei vor trebui s-o ia impreuna cu parintele duhovnic, dar aici eu cred ca trebuie sa-i lasam cuvantul parintelui duhovnic si sa-l informam exact asupra vietii copilului, ca parintele sa ia hotararea in cunostinta de cauza (de pilda caderile de calciu).
Si inca mai cred ca fiind mici, vor avea in fata o intreaga viata sa posteasca, sa ia aceste hotarari, sa-si dedice cum se cuvine parte din timpul lor Bisericii.
     Pana acum am vorbit despre postul trupesc. Sa vorbim despre postul sufletesc. Aici, cred ca trebuie sa intervina mai mult parintii, sa-i indrume si sa-i ghideze spre citirea de carti sfinte, de rugaciuni, mai mult decat sunt ei obisnuiti, in perioada postului, lecturi legate poate intocmai de perioada pe care o traverseaza, lecturi despre sfinti parinti.
     Si in final, va doresc tuturor intelepciune, ca ascultand cuvantul Domnului care zice „Mila voiesc, si nu jertfa, si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot”, sa semanam in sufletele neprihanite ale copiilor cele bune: mila, iertarea, smerenia, dragostea sincera si nefatarnica, sa aflam bucurie cand ei ajunsi la maturitate vor culege roadele ostenelilor lor, din tineretile lor.


miercuri, 7 decembrie 2011

Scrisori catre Sfantul Nicolae

Din volumul "Poezii cu iz de filocalii", editie ingrijita la manastirea Diaconesti

Scrisoare catre Sfantul Nicolae
Draga Sfinte Nicolae, stiu ca sunt un pic cam mare
Ca s-astept sa-mi pui in zori bunatati in pantofiori.
Insa tot te rog ceva: azi pun inaintea ta
Ghetele inimii mele, ca sa le umpli pe ele
Cu daruri duhovnicesti din camarile ceresti:
Bucurie si rabdare, pace, mila si iertare,
Blandete, nepizmuire si bine-nteles iubire.
Si-as mai vrea sa-mi daruiesti, ca un milostiv ce esti,
Si smerenie, credinta, Nadejde si pocainta.
Dar de ce te-ncrunti asa?! Crezi ca nu vor incapea?
Am uitat sa-ti spun, se vede, ca port 43 la ghete!
 
 Scrisoare de la Sfantul Nicolae
Astazi Sfantul Nicolae mi-a lasat in ghete-o foaie;
Si pe ea scrie asa: nu mai cauta mata
Ciocolata in papuci, ci fa bine sa te-apuci
De ceea ce se cuvine unui ditai om ca tine:
Fa smerenie, rabdare, rugaciune si-nfranare.
Si asculta-aici, draguta, ca pun mana pe varguta:
Mintea sus si nasul jos, ca vad ca le tii pe dos!

Preluat de pe site-ul parohiei Oslo

luni, 14 noiembrie 2011

Pauza

    Ma simt obosita. Asa incat voi lua cateva zile o pauza de internet si tot ce inseamna el. Am nevoie de aceasta pauza, pentru ca simt ca undeva pe drum m-am diluat si m-am pierdut. Acest cronofag, internetul, mi-a mancat deja mai mult timp din viata decat as fi vrut. Nu e vina nimanui, fireste, este doar vina mea. De aceea am nevoie sa ma intreb din nou care imi sunt prioritatile. Am nevoie sa privesc in urma si in prezent si in viitor. Am zis cateva zile? De fapt ar fi mai inspirat sa nu-mi pun norma, ca eventualele rani din inima mea sa aiba timp sa se vindece.
    Ma gandeam ca petrecem prea putin timp in mod real cu cei dragi ai nostri. Timp de calitate. Imi place sa stau cu ai mei, sa povestim, sa ne sfatuim, sa gatim, sau orice altceva impreuna. Si desi zilnic suntem impreuna, luam decizii impreuna si ne povestim fiecare in parte toate, simt ca inca pierd prea mult timp cu alte lucruri, iar internetul este unul dintre ele.
    Asa ca la inceput de post, am nevoie sa imi regasesc pacea inimii. Prea involburata, prea insetata, prea zbuciumata... Am atatea lucruri pe care inca imi doresc sa le fac, sa le planific...
 Asadar, imi cer iertare cum cere orice crestin: iertati-ma! Si pentru ca de maine intram in postul Craciunului, acest post al bucuriei, va doresc post binecuvantat si crestere duhovniceasca.

vineri, 11 noiembrie 2011

Da un telefon copiilor de la Hospice

Pentru ca tot vine Craciunul, m-am gandit sa preiau si eu acest anunt:

Prin proiectul ‚Dă un telefon’ încercăm să educăm tânăra generație în spiritul conservării și protejării mediului în care trăim și totodată să acoperim parte din costurile de funcționare ale HOSPICE Casa Speranței.
Fundația HOSPICE Casa Speranței și Greentronics vă invită să reciclați telefoanele mobile uzate și astfel veți contribui la creșterea calității mediului în care trăim. Prin acest parteneriat ne-am propus sa colectăm lunar un număr de 1000 de telefoane uzate, valoarea acestora acoperind costurile pentru 15 zile de internare în unitatea cu paturi-pediatrie.
Reciclarea telefoanelor mobile este un lucru extrem de important și la îndemână pentru protejarea mediul înconjurător, necesarul de materii prime pentru producerea de noi dispozitive fiind redus semnificativ.

Va invitam sa fiti parte din proiectul nostru:



  • Spuneți despre această acțiune prietenilor, colegilor, partenerilor!



  • Permiteti amplasarea la sediul companiei Dumneavoastră a unei urne de colectare (40×20x16cm) a telefoanelor și accesoriilor



  • Să colectaţi telefoanele mobile şi sa le depuneti la punctele noastre de colectare
    Ca în fiecare proiect pe care îl desfășurăm, contăm pe sprijinul comunității! Pana in prezent, partenerii nostri in acest proiect.





  • Punctele publice de colectare

    Brasov, HOSPICE Casa Sperantei Str Sitei 17 A 
    Fagaras, HOSPICE Casa Sperantei Str Ghioceilor 1 
    Bucuresti, HOSPICE Casa Sperantei Calea Calarasilor 109 
    Brasov, Primaria, Centrul de Informare pentru Cetateni, B-dul Eroilor 8 
    Bran, Castelul Bran

    preluat de pe http://www.hospice.ro 

    miercuri, 9 noiembrie 2011

    Copilarii furate

          Nu-mi amintesc cand eram copil sa fi fost invadata de atatea imagini. Si poate de aceea ilustratiile din cartile pentru copii mi se pareau atat de frumoase incat mi s-au intiparit in minte pe veci. Povesti care mai de care mai uimitoare, fiecare cu ale ei.
    Astazi insa copilaria copiilor nostri nu mai e asa. Imbatranesc devreme din cauza avalansei de imagini care izbesc nemilos retina pretutindeni. Ore in sir memorate la televizor. Desigur a vazut desenul asta animat, dar ii place si se mai uita o data si inca o data si inca o data. Ca-ntr-un carusel nebun se prefac zilele lor. Si dintr-odata ii vezi privind cu ochisorii goi. Spaimele noptilor lor se maresc si angoasele odata cu ele.
           Am stiut ca am depasit orice limita noi ca omenire, atunci cand in plin bulevard se lafaia intr-un afis imens  o Madona in chiloti. N-am priceput niciodata ce-au gandit cei care au ales sa posteze acel afis in fata tuturor. Cam ce ar fi putut el transmite tinerilor debusolati sau copiilor? Ca respectul se castiga atunci cand esti in chiloti? A fost o imagine umilitoare pentru femei.
    Imi amintesc dupa revolutie cum dansatoare din ce in ce mai despuiate dansau in emisiunile de divertisment. Cateodata dansau si lasciv si provocator. Atunci ar fi trebuit sa stiu ca numai divertisment nu era acela. Practic aceste emisiuni se adresau tot barbatilor, caci o femeie ce bucurie poate avea privind la o alta femeie despuiata total cum danseaza in fel si chip in fata sotului, logodnicului sau iubitului ei, la ore de maxima audienta... Unde erau femeile in ecuatia asta?
          Apoi a inceput bombardamentul reclamelor. Multe, mai multe, din ce in ce mai multe, coplesitor de multe. Atat de multe incat oamenii au uitat limita bunului simt. Li se pare atat de amuzant sa vada o fetita inca bebelus „danzand din buric’’. Cam ce ar trebui sa reprezinte imaginea respectiva? Ca din fetite nu poate iesi nimic mai bun ? Adica aceeasi imagine din anii ’90 care transforma in chip nevazut toti barbatii care priveau emisiunile de divertisment intr-un fel de sultani care bat din palme si cadinele danseaza in fata lor, dezgolite de orice moralitate, sens, si dezumanizate, transformate in obiecte. Problema insa devine cu atat mai interesanta cu cat gandind in profunzime realizam ca acel bebelus din reclama cu dansul din buric nu si-a dat acordul pentru asta. Poate cand va fi adult nici nu o va face. Pe ea oricum nu o intreaba nimeni, a devenit deja doar un obiect in goana aceasta de a oferi unui public fara minte un spectacol gratis... Oricare dintre dansatoarele care apar in emisiunile televizate au libertatea de a alege. De a apare intr-o astfel de ipostaza sau nu. Au libertatea aceasta de a transforma mereu, repetitiv femeia intr-un obiect, sau a-i lasa femeii ceea ce Hristos i-a daruit: respectul cuvenit. Caci scris este: "Ce este omul, că-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; şi cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrurile mâinilor Tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui".
    De la atata cinste cata a dat Bunul Dumnezeu omului, la ce mocirla alegem sa ne crestem pruncii. Dar ei nu stiu nimic din toate acestea, ci se zbat in fiecare zi in hatisul imaginilor care pretutindeni ii lovesc. E adevarat, inchidem televizorul. Dar astazi sistemul educational face apel din ce in ce mai mult la folosirea calculatorului. Sunt teme, proiecte pe care elevul este fortat sa le indeplineasca pe calculator. Niciodata insa un copil nu se va limita la a-l folosi doar ca o unealta pentru scoala atata vreme cat are acces la el. Asa ca deschizand o biata pagina de dictionar vede pe nu-stiu-ce site o femeie despuiata privindu-l provocator. O femeie care poate e de seama mamei sale. Intra sa vada un referat dar si de acolo il privesc alti ochi, alte trupuri despuiate...Cam cu cat respect isi va mai privi copilul mama dupa aceasta avalansa gratuita de imagini impertinente si obraznice?
         Doamne, oare unde ne vom opri ?
    Cam ce sansa avem noi parintii sa ne crestem copiii intr-un mediu frumos, atata vreme cat si pe canalele de desene animate apar reclame stupide care incita de la varste mici la o precocitate sexuala. Cred ca ati vazut-o si reclama aceea in care o fetita musca dintr-o napolitana care este in gura unui baietel. Am urmarit reactiile unor baieti de 9-10 anisori la aceasta. Aproape toti unanim au spus: „Ce scarbos!” Cam asta se intentiona? Oare cui se adreseaza deci aceste reclame daca chiar ei, copiii, le gasesc ca fiind scarboase? Pentru cine sunt acesta? Si pentru ce? Stiut fiind ca nimic nu ramane fara raspuns in inimioarele lor curate? Acestea le pervertesc mintea, iar sufletul il strica iremediabil. Unde se va mai gasi o inima curata, daca nici cei mici nu scapa de o asmenea mizerie?
         Nu m-ar mira ca in curand sa se gaseasca cineva care sa sponsorizeze o anumita emisiune care sa imite pe cea care se difuza/difuzeaza pe canalul Discovery avand tema unui concurs de frumusete al copiilor. Spectacolul este absolut grotesc, fetitele pensate, vopsite, machiate, bronzate si epilate, imbracate provocator si cu atitudini vadit cu inclinatie spre a starni fanteziile sexuale defileaza pe un podium si sunt apoi „notate”... Fetita care reuseste sa mimeze cel mai bine maturitatea este rasplatita cu premiul de „frumusete”. Nu pot zice decat ca e o mascarada absurda si dezgustatoare si ma mir ca nu s-a sesizat pana acum nici o autoritate de protectie a copilului. Asta cu atat mai mult cu cat emisiunea arata clar cum majoritatea copiilor nu-si doresc sa participe dar sunt bruscati si fortati de parinti sa urce pe scena si sa defileze urmand nu stiu ce pasi... Eu nu vad in asta concurs de frumusete, nu vad decat sufletele chinuite, contorsionate, schilodite... Oare noi adultii nu mai avem nici o limita? Cum este posibil sa se desfasoare asa ceva, o invitatie deschisa catre pedofilie? Ne mai intrebam ce si cum anume este intretinuta aceasta deviatie? Ne mai intrebam de ce apar violuri la grupe de varsta extraordinar de mici?
          Ma intristeaza profund ca nimeni nu incearca sa ia atitudine. Parinti, ar trebui sa ne spunem parerile despre aceste reclame si emisiuni. Pretutindeni! Ar trebui sa vorbim deschis despre asta spre a ne proteja copiii si nevinovatia lor. Ar trebui sa facem front comun impotriva celor ce incearca sa le calce in picioare inimioarele lor. Si ar trebui chiar de astazi sa incepem. Sa fim uniti in acest gand, ca indiferent de ceea ce suntem sau gandim sa oprim acest cumplit atac impotriva copiilor nostri. Exprimati-va oriunde impotriva acestor absurditati. Sa facem primul pas: sa nu fim de acord !
        Asa sa ne lumineze si sa ne ajute Dumnezeu! Amin!

    duminică, 6 noiembrie 2011

    Ultimele zile ale parintelui Timotei Ţanis

       „Odata, cand a vazut o maica spaland in Ajunul Craciunului, parintele i-a spus:
        - Speli?
        - Da, parinte. De Craciun va veni multa lume la biserica...
        - Nu, de Anul Nou o sa vina multa lume in biserica !
        - Dar, de Anul Nou niciodata nu vine lume la biserica
        - Anul acesta va veni foarte multa lume...
    Si asa a fost. In ziua aceea, la inmormantarea parintelui, a venit foarte multa lume.
         Pe data de 11 Decembrie 1991, parinteleTimotei i-a marturisit maicii starete: „De cateva seri vad o lumina alba, chiar daca tin ochii inchisi. Cand deschid ochii, chilia e plina de lumina, o lumina care-mi da bucurie, pace...”. Altor maici, le-a spus cu nemultumire: „Diavolii astia nu-mi mai dau pace! Unul imi sta la picioare, altul imi sta pe genunchi, altul bate in geam, altul in usa, ma ameninta ca nu ma vor lasa sa ma impartasesc, pentru ca ma vor face sa vomit din cauza fierei. Nu stiu de ce in ultimul timp satana se razboieste si imi provoaca atata tulburare.”
         Bineinteles ca parintele stia de ce satana ii face tulburare, iar aceste lucruri le spunea pentru a pregati maicile pentru despartirea de el, pentru ca, mai inainte le spusese ca atunci cand sufletul se pregateste sa iasa din trup, demonii incearca din ce in ce mai mult sa-l ispiteasca, luptandu-se sa-l faca robul lor.
         Unei alte maici, care a venit sa se spovedeasca, pe 17 Decembrie, i-a vorbit mult mai deschis:
        - Parinte, imi este frica, pentru ca am un sentiment ca ne veti parasi in curand !
        - Din semnele pe care le primesc de la Dumnezeu, la fel cred si eu, ca am sa plec repede dintre voi. Printre altii, si parintele Porfirie (care a adormit in Domnul pe data de 2 Decembrie) mi-a spus ca vom sfarsi si ca vom merge impreuna spre ceruri.
         In continuare, maica a primit multe sfaturi si indicatii de la parintele Timotei. La un moment dat, maica a vazut cum chipul parintelui se topeste, devine transparent si stralucitor. S-a intamplat, de mai multe ori, ca maicile si oamenii de rand sa vada cum chipul parintelui se topeste, insa ceea ce vazuse maica in acel moment era cu totul altceva si nu se putea exprima in cuvinte. In acel moment, maica a cazut la picioarele acestuia. Atunci, parintele i-a spus: „Nu, nu copila mea, nu mi te inchina mie, ci lui Hristos sa te inchini. Eu sunt o imputiciune, cu miros urat, tu, insa, esti mult mai dreapta decat mine”. Dupa ce parintele i-a citit rugaciunea de iertare, maica i-a zis cu lacrimi: „Parinte, cand mai am nevoie sa ma spovedesc am sa vin din nou.”
    Atunci, parintele Timotei i-a spus cu blandete: „Vei veni la mormant si-ti vei spune problemele, iar cand te vei intoarce in chilie, vei gasi rezolvarile. Pe acestea le vei gasi inauntrul tau, ori va veni duhovnicul in vis sau il vei vedea chiar in realitate, raspunzandu-ti la intrebari”.
         Odata cu trecerea zilelor si cu apropierea sfarsitului pe acest pamant, parintele incerca sa-i pregateasca pe cei din jurul sau, dar si pe sine.
          Venise si ultima zi a parintelui, cea de 29 Decembrie 1991. Era o zi de Duminica. Starea de sanatate a parintelui se inrautatise si nu a mai putut ajunge la biserica pentru a participa la Sfanta Liturghie. De Craciun a fost ultima data cand a reusit cu mult efort, sa ajunga la biserica. Mult timp s-a impartasit la biserica, asa cum se impartasesc mirenii, venind in Usile Imparatesti, sarutand mana preotului cu multa evlavie si smerenie, la fel cum faceau si fiii lui duhovnicesti. Din acea zi se impartasea numai in chilia sa, dar, de aceasta data, s-a impartasit singur. In acea zi, parintele Timotei a stat toata ziua adancit in rugaciune si nu a mancat nimic aproape toata ziua. Seara, pe la ora cinci si jumatate, maica stareta a venit in chilia parintelui si l-a intrebat daca doreste sa le vorbeasca. Parintele a spus:
        - Vreti sa va vorbesc?
        - Parinte, noi vrem, dar nu stim daca puteti!
        - Este vreo maica bolnava?
        - Nu!
        - Atunci sa veniti pe la opt si jumatate!
         Maicile s-au adunat in chilia neincapatoare a parintelui, asa cum le-a spus acesta. Parintele le-a vorbit de la ora opt si jumatate pana la ora unsprezece fara un sfert. La inceput, i-a fost mai greu, caci glasul sau era ragusit, insa a trecut cu repeziciune si peste acest impediment, incepand sa vorbeasca cu multa daruire si caldura duhovniceasca, poate pentru ca parintele stia ca aceea era ultima lui predica pe acest pamant si ca maicile nu o vor uita niciodata.
         Parintele Timotei a vorbit despre Nasterea lui Hristos, o tema la zi in acea perioada. Insa, predica a luat un alt puls, o alta inaltime, o alta adancime si marime, care le-a urcat pe maici in ceruri, le-a aratat frumusetile nespuse ale Raiului, apoi le-a coborat pana in adancimile iadului. Dupa ce din amarul iadului au gasit calea spre pocainta, au fost orbite de lumina lui Hristos, s-au indulcit cu iubirea Mirelui, s-au inchinat Fiului Nascatoarei de Dumnezeu, au gustat din bucuria ingerilor, au lacrimat pentru pacatele oamenilor si, intr-un final, s-au veselit in mila Stapanului Hristos... Astfel, in chilia stramta si saraca a parintelui, a incaput tot cerul, vesnicia si iubirea lui Dumnezeu.
          Parintele pleaca, pleaca din trup si merge la Dumnezeu. Cat timp a vorbit, sau mai bine zis a teologhisit, privirea sa se indumnezeia, era plina de lumina, ca un fulger, era plina de afectiune si, exact ca o raza a soarelui, ii imbratisa pe fiii sai duhovnicesti. Isi lua ramas bun de la fiecare in parte.
         Multe maici erau mirate de ce parintele le privea cu atata staruinta, pentru ca nu mai facuse niciodata acest lucru. Aceasta stare a parintelui era un semn de ramas bun, le dadea ultima "sarutare’’ in Duhul Sfant, celor care au fost turma lui duhovniceasca, pe care a iubit-o atat de mult in Hristos si pentru care a trudit, rastignindu-se impreuna cu Hristos.
         Ultimele sale cuvinte au cuprins si urmatoarele invataturi: „Dupa putin timp ma voi afla in fata Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care judeca viii si mortii. Asadar, sa ne ostenim, in fel si chip, pentru a castiga viata care a adus fericirea in lume. Sa-L ascultam pe Hristos, Care zice: „Veniti binecuvantatii Tatalui Meu”, sau:<<Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincios, peste multe te voi pune>>. Hristos va spune aceste lucruri celor care au inmultit darul dat de catre El. Rugaciunea este totul, este cheia care deschide imparatia cerurilor, insa numai rugaciunea mintii poate face acest lucru. Pocainta poate salva, dar va trebui sa fie urmat drumul pocaintei interioare si sincere.
         Noi, monahii, va trebui sa urmam acest drum, sa ne luptam cu gandurile. Faceti ce a facut Hristos si mergeti unde este si El. Urmati-L si Dumnezeu va fi langa voi. Preasfanta Nascatoare va va acoperi cu acoperamantul ei.  Sfintii Teodori vor fi acoperamantul si ocrotitorii vostri. Cereti continuu darurile lui Dumnezeu. Truditi-va sa nu faceti niciodata ca voi. Partea voastra este una mare si buna, aveti grija de ea, pentru ca drumul pe care mergeti mai are si alte iesiri, gropi si foarte multi maracini si sa nu va sangereze picioarele umbland prin acesti maracini. Urmati calea cea dreapta a Domnului, calea lui Hristos; aceasta o  sa va mantuiasca, o sa va miluiasca, o sa va ajute; aceasta o sa va caluzeasca spre lumina cea neinserata si la drumul duhovnicesc cel drept, care duce la Dumnezeu. Sa nu vi se plece mintea la lucrurile pamantesti ci la cele ceresti.
          Monahul trebuie sa fie placut numai lui Dumnezeu, nu altcuiva. Sa nu va pese daca nu placeti oamenilor; viata noastra este cu totul diferita fata de cea a mirenilor, statutul nostru este cu totul altul. Pentru noi, viata mirenilor este necunoscuta. Trebuie sa se gaseasca si oameni care sa ne aduca vorbe urate, sa ne zica: sa va lumineze Dumnezeu, caci sunteti intunecati la minte. Sa ne acuze de nebunie. Daca nu ne „imbatam’’ si nu „innebunim” dupa acea viata duhovniceasca, nu putem intra in Rai, pentru ca acolo intra numai cei care sunt „nebuni” dupa Hristos. Pentru ca cei care au devenit „Nebuni” pentru Hristos, au fost considerati de lume cu adevarat nebuni...”.
         „Dumnezeu vrea sa ne jertfim, iar jertfa noastra trebuie sa mearga pana la moarte. Sa stiti un lucru! Celui care ii este frica de moarte, nu este considerat crestin! Hristos moare in fiecare clipa. Va rog, luptati-va sa nu pierdem ceea ce a adus Hristos pe pamant, acest edaruri nepretuite. Pacat ca omul nu poate sa inteleaga aceasta maretie care il asteapta. O maretie la care nu poate ajunge oricine! Si unde mai puneti ca o asemenea stare este in vecii vecilor”.
          In acea seara, parintele Timotei nu se mai satura sa invete si sa le dea sfaturi maicilor. Orele treceau. La unsprezece fara un sfert, a zis: „Pentru rugaciunile...” si a binecuvantat pe fiecare maica in parte, dandu-le mana dreapta sa o sarute, cand altadata nu facea acest lucru. Insa, in acea seara, toate maicile i-au sarutat mana si au primit ultima binecuvantare de la parintele lor duhovnic. In clipa in care urma sa-si incredinteze viata in mainile lui Hristos, pentru ultima oara le-a indemnat: „Pe cat puteti, stati in liniste si rugati-va. Lucrati aceste doua lucruri. Veti avea mult de castigat, si anume: tacerea si linistea inimii. Sa nu-L pierdeti pe Hristos, sa-L aveti intotdeauna in ochii vostri”.
          Maicile au plecat, insa maica stareta a mai stat putin. Ultimele cuvinte ale parintelui au fost: „Daca vrei sa te mantuiesti, sa lasi treburile si sa stai mai mult la rugaciune!”. Maicii, care a avut grija de el, i-a spus: „sa te rogi ca sa ajungi inteleapta!”. Parintele Timotei si-a dat sufletul la ora douasprezece fara un sfert.
         Dimineata, pe 30 Decembrie, luni, sora care avusese chilia parintelui, asa cum ii spusese acesta. A deschis incet usa si l-a vazut pe parintele intins in pat. A facut acest lucru de trei ori deoarece credea ca parintele doarme. Ultima oara, pe la noua si un sfert, nelinistita, a incercat sa-i vorbeasca, insa nu a primit nici un raspuns. A intrat in chilie, s-a apropiat de patul parintelui si a crezut ca acesta doarme. Abia atunci si-a adus aminte de cuvintele parintelui: „Vei veni intr-o dimineata la mine in chilie, o sa-mi vorbesti, dar eu nu am sa-ti raspund, pentru ca voi fi mort”. Atunci, maica si-a dat seama ca parintele Timotei adormise, fara ca lumea sa-l planga, exact asa cum ceruse intr-un tropas scris de el.
    „Fecioara, in ziua mortii mele,
    In acea infricosata zi,
    Tu, Manastire, sa-mi fii alaturi
    Si sa ma sprijini in ceasul despartirii
    De trupul meu cel pacatos,
    Si sufletul cand va fi sa urce,
    Sa mi-l pazesti de diavoli”.


    Manastirea Sfintii Teodori- Parintele Timotei Ţanis Duhovnicul, O floare frumos mirositoare a Bisericii

    Daca e negru...

    …e musai rau.
          “Daca o pisica neagra iti taie calea atunci scuipa de trei ori in urma. Ptiu, ptiu. Si fa trei pasi inapoi”... Cred ca ati auzit si voi asta undeva candva... Nu m-am dumirit insa niciodata de ce e pisica vinovata doar pentru ca e  neagra. S-a intamplat ce-i drept in copilarie sa-mi taie calea o pisica, si nu neaparat neagra, si acasa sa primesc o portie de papara. Ba cateodata cred ca trecea in chip nevazut ori o primeam in avans...
            Asa ca ma intrebam eu care-o fi treaba cu pisicile si mai ales care-i treaba cu culoarea neagra. Ba nefiind prea dusa la Biserica pe atunci, se prea poate sa fi jurat sa decopar misterul celor doua (de ce musai sa fie pisica si de ce musai neagra), de aveam sa mai ajung la varsta maturitatii (nu stiu de ce dar la un moment dat se inmultisera pisicile care nu-mi iertau calea). Dar slava Domnului am ajuns si varsta maturitatii si am trecut o buna bucata din ea. Insa misterul pe langa faptul ca nu s-a elucidat, s-a adancit si mai tare. Ce-or fi vinovate bietele pisici, nici acum n-am inteles. Dar treaba cu culoarea neagra devine de-a dreptul halucinanta.
          Pe de o parte e culoarea vaduviei, culoarea doliului, cand cel ramas in urma isi exprima astfel dragostea si respectul fata de o persoana care a trecut la Domnul. Pe de alta parte insa, e culoarea in care vedem imbracata cinstita preotime, asta ca sa nu vorbim de monahii si monahiile noastre, care se cheama ca sunt uniti cu Hristos, ba monahiile sunt denumite chiar „miresele lui Hristos”. Si aceasta tagma mai este denumita „cea a ingerilor in trup”.
    Dar iata ca adesea aud fel de fel de cuvinte, daca cineva care e mirean „indrazneste” sa imbrace culoarea neagra (sau mai bine zis „non-culoarea” neagra). Ca si treaba cu pisicile, ma bulverseaza de-a dreptul sa aud „ da’ ce, esti maica de te imbraci in negru?”
    Mda, sa inteleg ca o fi vreun canon, ca nu are voie sa poarte nimeni negru decat in anumite conditii.
             Bine si atunci ce ne facem cu lenjeria neagra, cu rochiile de seara negre, cu faptul ca imbracamintea cea mai eleganta este considerata a fi cea neagra? Si inteleg ca e vorba de un fel de superstitii, sau in ultima instanta de un fel de respect prost inteles, la cei care pretind ca doar anumite persoane au dreptul sa se imbrace asa.
           De ce ar vrea cineva sa se imbrace in negru fara a fi fortat la aceasta?
    Pai cred ca motive sunt o mie si unu, doar ca la fiecare om in parte difera, si aici ma refer la cei care fac aceasta alegere. Majoritatea o fac pentru ca se observa mai greu anumite pete (in timp ce altele insa se vad de la distanta chiar si pe negru...) Altii insa poarta negru pentru ca aceasta culoare le influenteaza starea de spirit, ii face poate mai introspectivi, mai tacuti, mai atenti la glasul inimii lor. Evident nu o sa rada nimeni cu gura pana la urechi, ba nici ceilalti nu vor hlizi unei persoane care e vesmantata mereu in negru. Deci poate fi un mesaj care sa spuna „te rog sa ma iei in serios si sa ma respecti”.
           Ma mai uit insa ca tot societatea si regulile ei spune ca mirele „cel mai elegant” trebuie sa poarte costum negru. (In ultimii ani e drept ca am vazut derogari peste derogari la aceasta incat daca eram la o nunta si nu stiam exact pe cei doi, cu greu pricepeam cine e mirele, mai ales daca dadea jos haina la care de obicei e prinsa o floare uriasa fata de a nuntasilor...)
     Ce mai bucurie pe mire ! Sau el isi exprima regretul ca se insoara? N-am priceput prea bine, ca doara nu se calugareste....
          Asa ca nadajduiesc sa aflu care-i treaba cu culoarea neagra, macar la batranete. Daca voi ati aflat de ce e rau sa porti negru - afara doar daca nu e cineva preot ori calugar ori in doliu, - va rog sa imi spuneti si mie. Poate atunci in sfarsit o sa inteleg si eu....

    miercuri, 2 noiembrie 2011

    Iarna

         Cu cat ne adancim inspre sfarsitul calendaristic al anului, cu atat ma trezesc cantand colinde si visand la serile petrecute in camera calda, cu o cana de cacao fierbinte in maini, in timp ce crivatul bate la geam maniindu-se si amenintand sa rastoarne casa.
         Acum doi ani iarna a venit pe neasteptate exact pe 2 noiembrie. A nins atat de frumos, cu fulgi mari. Copilul stiind ca de ziua lui vine iarna, a venit fuguta la mine sa ma intrebe daca este ziua lui. Asta m-a facut sa rad cu bucurie, desi poate multa lume s-a intristat pentru ca se stie, iarna nu e prietenoasa deloc cu cei aflati in nevoi si necazuri.
         Fac parte dintre cei care asteapta cu nerabdare Craciunul, cei care canta cu doua luni inainte colinde si citesc cu nesat povesti si povestiri despre iarna. Intotdeauna ma emotioneaza povestea Nasterii Mantuitorului si incerc sa-mi imaginez steaua dupa care au pornit magii sa-L caute. Citesc cu bucurie in Sfanta Evanghelie cum s-au bucurat si li s-a vestit pastorilor Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos in plina campie, si nu pot zice ca nu ma umplu oarecum de invidie fata de curatia lor, caci s-au invrednicit sa vada ingerii cum cantau Domnului in cor. Si ma gandesc oare cum trebuie sa fi aratat sufletele lor, de vreme ce sunt atatia mari ierarhi ai Bisericii noastre care au slujit permanent zeci de ani fara sa aiba bucuria de a vedea vreodata macar un inger. Dar iata acesti pastori, simpli ca buna simplitate, s-au invrednicit de au vazut pe Domnul, pe Maicuta Domnului si ingerii... Ca si cum intreg Raiul s-a pogorat pe pamant intr-o iesle binecuvantata. Ma intreb cum vor fi privit ei cu sufletele lor aceasta extraordinara priveliste, cum oare au trait aceasta magnifica bucurie.
         In zilele noastre cu siguranta mai sunt oameni care pot simti o astfel de bucurie. Dar mai este oare cineva care sa aiba aceasta curatie sufleteasca, aceasta simplitate desavarsita prin care sa se invredniceasca de un asemenea dar? Nici nu-mi pot imagina, desi poate undeva, intr-o margine de catun exista. Oameni care nu stau mult pe ganduri, oameni care lucreaza cu mainile neincetat, oameni care isi inalta gandurile neintarziat la Domnul zi de zi, ceas de ceas.
         As vrea cu toata inima mea sa cunosc astfel de oameni, curati ca zapada primei ninsori. De aceea mi-am imbracat blogul in haina sa de iarna, prea devreme, pentru ca dorul meu de a regasi curatenia copilariei este prea adanc sapat in inima.
        Tanjesc dupa bucuria cea buna, cea pe care toti o cautam fara sa vrem. Si inima nu vrea sa taca, ci mereu da ghes sa caut sa retraiesc fie si o farama din prima copilarie. Cateodata retraiesc senzatii cu sufletul, de maxima bucurie, exact ca in copilarie, si simt ca-mi mangaie inima ca un falfait de aripi. Si as vrea sa prind acea aripa mangaietoare, sa ma inchid cumva in momentul memoriei pe care-l vad cu coltul ochiului.
        Poate doar asa as reusi din nou sa am indrazneala in rugaciune. Poate doar asa m-as curata de patimi si de neputinte. Poate doar fiind curata ca un prunc as nadajdui total ca voi fi si eu, netrebnica, randuita a sta de-a dreapta....
        Stiu, la noi e inca toamna, dar pentru mine toamna e tanguire prelunga, plangere si tristete. Iarna cea aspra insa e judecata faptelor insa, stabilind ce e bun si ce nu. In iarna gasesc o lupa marita prin care privesc la ce am zis si ce am facut. Bun sau rau. Si de multe ori ma cutremur caci nu stiu daca am facut ceva cu adevarat bun in ochii Celui Bun. Si atunci ma zgudui de durerea din inima, de zbaterea amara. Si o iau de la inceput, cu speranta, credinta si dragoste. Tare putina dragoste...
        O luna noiembrie binecuvantata va doresc tuturor, cu sarbatori minunate, cu inceput de post luminat de Sfanta Impartasanie!

    luni, 31 octombrie 2011

    Plecata

        Am fost plecata zilele trecute. Si au trecut intr-o goana. Ele, zilele. Iar eu m-am prefacut pe rand ca sunt cand Marta, cand Maria. Niciodata insa pe deplin vreuna din ele.
    Am reusit de am facut un pic de curat, total inutil, caci astazi trebuie s-o iau de la capat, am facut zacusca pentru posturi, apoi am dormit leganata de vise intr-o chilie ce privea orasul in noapte asternut ca o pleiada de lumini la picioarele Bisericii din curtea manastirii, ea insasi luminata toata ca un dar... Nu-mi venea sa-mi dezlipesc privirea de la ea, asa cum o vedeam pe fereastra, dar stiam ca era ora 1 noaptea si peste doar 3 ore aveam sa ma trezesc... Asa ca acolo am hotarat pe loc sa devin Marta si sa ma culc, pentru ca in zori ma astepta o multime de treaba. Drept pentru care a doua zi mi-am razuit prin razatoare ceva degetele laolalta cu morcovi si altele, mi-am taiat din degetele dimpreuna cu  feliile de lamaie....Si am racit cobza.
          Apoi, Domnul cel mult milostiv mi-a daruit o vacanta de vis intr-un loc de vis, undeva in zona de munte, tacuta si nestiuta, cu bruma alba de un deget dimineata, cu hram la Biserica si cu Sfanta Impartasanie din care cu teama am gustat. („Gustati si vedeti ca Bun e Domnul, aliluia”)
    Am vazut cum arata mucenicia mamei. Am vazut de altfel multe mame mucenice, si cateodata cu indrazneala si nebunie imi inchipuiam ca si eu am fost asa in zilele prunciei fiului meu. Dar astazi stiu ca intr-adevar nebunie am gandit. Am vazut dupa cum spuneam ostenelile mamei cu multi prunci, cand fiecare are nevoie de mama, oricat de mare ar putea parea comparativ cu altul. Slava lui Dumnezeu ca ne-a lasat si modele de urmat.
            Nu, eu nu m-am pregatit pentru Marele Examen – Judecata. Nu stiu voi, dar eu mereu tot aman pregatirea ca si cum as mai avea timp. Gresit. Timp nu mai este. Ar trebui sa ne pregatim in fiecare zi, cu fiecare ceas, cu fiecare vorba pentru care vom da socoteala. Poate voi nu va pomeniti vorbind vrute si nevrute, orisicui, in orice ceas. Dar eu ma pomenesc adesea ca am rostit cuvinte pe care nu vroiam sa le rostesc, sau am rostit taine pe care nu vroiam sa le dezgolesc. Pe de o parte insa poate e mai bine ca le recunosc, imi recunosc neputintele si patimile, caci asta si sunt. Departe de mine de a crede ca le pot invinge. Tot caut si-mi pare ca am irosit anii in zadar, asa cum irosesc fiecare clipa.
           Deci in aceasta irosire fara sens in care osanda imi tot adun cu fiece clipa si cu fiece ceas, de nu stiu unde, din care camara a inimii mele, rasare totusi nadejdea. Nadejdea cea buna si credinta in Domnul inimii mele. Si cred, cred, Doamne (ajuta necredintei mele), ca de vei mantui pe cel drept nu-i lucru mare, si de vei milui pe cel curat, nu-i nici o minune, ca sunt vrednici de mila Ta; ci spre mine pacatoasa sa faci minuni cu mila Ta...
            Iata de ce trec zilele in van pe langa mine, iar eu sunt cand Marta, cand Maria...
    Iar cand sunt Maria, indraznesc, cutezand cu inima, sa adun o cununa mititica si necajita, cam jumulita ea, asa... Si dupa ce cu multa truda o adun si o impletesc, de-odata o izbesc de pamant cu parerile de rau si cu grairea impotriva, si cu toate cele rele care izvorasc fara stavila din adancul meu. Nu stiu exact de unde vin, dar izvorasc, drept va spun...
            La sfarsit, fiecare veti avea cununile voastre, adunate cu truda si cu migala, impletite cu acul rabdarii si cu andrelele patimirii. Si vor fi atat de minunate, ca nu ma voi satura sa va privesc. Atunci insa sa nu priviti la mine, cea dezgolita cu totul, caci in jur imi vor sta izgonite si jumulite toate cununile mele pe care cu truda le-am adunat,  si-ntr-o clipa le-am distrus...
    O zi minunata sa aveti, cu Harul Domnului nostru Iisus Hristos! Amin!

    miercuri, 19 octombrie 2011

    A batut la usa ta cineva

         Am auzit la un bun parinte ca in istoria crestinismului exista un oras deosebit. Acest oras era locuit in totalitate de crestini, si aici vorbim de cei care sunt practicanti, iara nu de cei ce-si spun asa dar se poarta altfel. Ei, si toti locuitorii acelei cetati aveau multe virtuti, dar una din cele mai de seama – erau primitori de oaspeti. Ieseau deci adesea la raspantii, si intocmai ca in povestile celor o mie si una de nopti, cautau pe cineva pe care sa-l gazduiasca cu drag. Din cate am inteles devenisera vestiti pentru aceasta frumoasa virtute a lor, pe care o lucrau cu dragoste crestineasca, iar la un moment dat au primit cu totii mucenicia neramanand in urma nici un suflet sa povesteasca....
          M-am gandit adesea la asta si mai ales la faptul ca in acea lume se pare ca o mare atentie ii era acordata oaspetelui, unul din gesturile de mare si adanca smerenie era ca cel ce primea oaspetele sa-i spele acestuia picioarele. Va puteti imagina acest obicei?
    In casa fiecaruia vin oaspeti, de fiecare data cunoscuti (intr-o oarecare masura), in majoritatea timpului rude (din fericire sau nu). Si stapana casei incearca sa se intreaca pe ea, primind oaspetele cu tot ce poate ea: mancare, cafea, asternuturi curate....
    Va puteti insa imagina cum ar fi sa spalati picioarele oaspetelui?
    Sa zicem ca intr-o zi vine sotul cu cineva, un om necajit, pe care vrea sa-l ajute si a carui nume nici macar nu-l cunoaste. Iata, l-a oprit pe drum intreband de ceva, iar sotul l-a adus acasa, ca sa-i ofere un pat si o masa calda intr-o noapte geroasa. Si poate nestiut, ca-n vechile timpuri, este un inger in chipul acelui om. Ori poate chiar Hristos... De unde si cum am putea sti? I-ati spala deci picioarele acestui om? Desigur, nu stim daca e om sau nu. Exista totusi si aceasta posibilitate, dar nu ati sti. V-ati apleca cu dragoste sa-i spalati picioarele? Ma gandesc ca marea majoritate dintre noi, femeile crestine, nici macar nu am scoate cearsafurile bune, ci am pune acolo... ce avem mai necajit prin dulapuri. Si nu am taia cea mai grasa gaina sa-i dam sa manance, desi cu singuranta ceva tot i-am da...
    Ma gandeam la acest gest – cat implica el din partea noastra (sau ar implica mai bine zis, pentru ca nimeni nu-l mai face). Sa-ti pleci genunchii si sa iei fiecare picior sa-l speli, indiferent ca miroase, ca are unghiile neingrijite... Sigur, deja cred ca simt jena din stomac... Dar va puteti imagina ca ati face asa ceva?
          Si imi mai amintesc despre seara Cinei celei de taina, cand insusi Domnul nostru Iisus Hristos ” S-a sculat de la Cina, S-a dezbracat de haine si, luand un stergar, S-a incins cu el. Dupa aceea a turnat apa in vasul de spalat si a inceput sa spele picioarele ucenicilor si sa le stearga cu stergarul cu care era incins"... Ma gandesc la acea seara minunata si la pilda ce a facut-o Mantuitorul tuturor uncenicilor Sai. De ce a facut aceasta? Poate sa le arate ca cel ce vrea sa fie mai mare, sa se faca rob al tuturor dupa cum arata si cuvantul de mai tarziu al Apostolului: „Tuturor toate m-am facut, ca macar pe unii sa-i mantuiesc”... Si in acelasi timp mai arata ceva. Ganditi-va cu cata dragoste faceti baie la pruncul vostru mic, la bebelus, cu cata dragoste si atentie il inconjurati. Cum nu va scarbiti cu nimica de el si nici nu ganditi vreun rau, ci nu stiti cum sa faceti sa fiti cat mai blanzi in miscari si in atingeri si ii urmariti gestica si mimica fetei... Si desi este foarte obositor, zambiti si ii vorbiti cu dragoste. Iata o astfel de atitudine a avut si Mantuitorul fata de ucenici. I-a tratat pe fiecare in parte ca si cum El s-ar fi facut rob lor, smerindu-se foarte ( „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima”). A dat deci lor pilda de aceasta invatandu-i pe fiecare la fel, si urmand: „Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi”...
    Iata avem si noi parte de aceasta chemare. Dar oare o mai urmam noi astazi? Facem vreodata astfel de gesturi de adanca smerenie cuiva mai „mic’’ decat noi? Ne-am incinge noi cu prosopul rabdarii din dragoste si am avea putere sa ne nimicim mandria pana-ntr-acolo incat sa ne micsoram cu totul in fata altcuiva? Si nu vorbim despre persoane fata de care avem evlavie, pe care le socotim mai sus decat noi, ci vorbesc tocmai de cei pe care ii nesocotim...
         Sa ne amintim deci de aceasta pilda de cate ori cineva ne va bate la usa. Sa-i raspundem cu dragoste si cu smerenie, sa ne facem marturisitori prin fapta a Domnului nostru.
    Asa sa ne ajute Dumnezeu tuturor!

    (Imagine preluata de aici.)

    luni, 17 octombrie 2011

    Despre netinerea de minte a raului


        Zis-a iarasi: Sfantul Apostol da o porunca ucenicilor sai, zicand: „Domnul este aproape; de nimic sa nu va ingrijorati, ci cererile voastre sa fie aratate lui Dumnezeu, si cererea cu multumire si pacea lui Hristos sa domneasca in inimile voastre” (Filipeni 4,5-7). Si in Evanghelia de la Marcu, Domnul zice ucenicilor: „Iertati tot ceea ce aveti asupra cuiva, pentru ca si Tatal vostru sa va ierte greselile voastre” (Marcu 11,25).
        Infricosat este acest cuvant al Domnului! Daca vezi ca inima ta nu-i curata fata de toti, sa nu ceri nimic lui Dumnezeu, altfel il ocarasti, ca fiind pacatos si neiertand pe aproapele tau, tu zici Celui ce cerceteaza inimile: „Iarta-mi pacatele mele!”. Un astfel de om nu se roaga in duh, ci numai cu buzele, in nestiinta. Ci, cel ce vrea, cu adevarat, sa se roage lui Dumnezeu in duh, in Duhul Sfant si cu inima curata, sa-si cerceteze inima sa inainte de a se ruga, sa vada, daca nu are ceva asupra vreunui om. Daca are, se inseala pe sine, ca Cel ce ar trebui sa-l auda nu este de fata, fiindca mintea nu se roaga, ci desfasoara o forma mecanica de rugaciune.
         Tot asa, cel ce voieste sa se roage cu curatie, trebuie mai intai sa-si cerceteze starea mintii sale. Daca zici: „Miluieste-ma!”, atunci si tu sa ai mila de cel ce te roaga ceva; daca zici: „Iarta-ma!”, si tu , ticalosule, sa ierti; daca zici: „Nu pomeni greselile mele!”, nici tu sa nu le pomenesti pe ale aproapelui tau; daca zici: „Nu pomeni greselile mele cele de voie si cele fara de voie!” – desi nu este sila- nici tu sa nu le pomenesti, nici trebuie sa cugeti ceva impotriva cuiva. Daca nu ai ajuns sa faci acest lucru, zadarnic te rogi, ca Dumnezeu nu te asculta, dupa cum zice toata Scriptura. Domnul zice si in rugaciunea de la Sfantul Matei: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12); si „Daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru, care este in ceruri, nu va va ierta voua” (Matei 6,14). Ti-am pus inainte toate cu dragoste, ca, ceea ce voiesti sa-ti faca Dumnezeu, sa faci tu mai intai si atunci vei primi dupa masura pe care ai folosit-o fata de oameni.
    Daca iti curatesti inima fata de toata faptura, ca sa nu ti minte raul fata de cineva, ia aminte ca Dumnezeu este plinatate, sa nu o faci numai cu vorba. Tot omul, singur se leaga pentru gheena si singur se dezleaga, caci nu exista ceva mai neplecat decat vointa, fie ca inclina spre viata, fie spre moarte. Fericiti sunt cei ce iubesc viata vesnica, caci nu se vor poticni.
         Zis-a iarasi: Este o lupta a inimii, in taina, cu osteneala si sudoare impotriva gandului care te bantuie, dar sa nu-l lasi sa-ti rapeasca inima, caci cu anevoie o vei tamadui, daca nu vei avea de-a pururea inainte pacatele tale.
         Daca afli ca cineva ti-a facut un rau, intoarce-i cu bunavointa  in inima ta. Sa nu-l ocarasti, nici sa-l judeci, nici sa-l barfesti sau sa-l dai in gura altora si apoi cugeta: „Eu nu am nimic rau impotriva cuiva?”. Daca ai frica de gheena, aceasta va birui relele cu care ai vrea sa raspunzi pentru raul aproapelui, zicandu-ti: „Vai tie, tu te rogi pentru pacatele tale si Dumnezeu ti le rabda , fara sa ti le vadeasca pana acum, iar tu te manii pe aproapele si-l dai in gura oamenilor! Cu adevarat, nesterse iti raman pacatele, fiindca nu esti vrednic de nici o iertare”. Daca inima ti se inmoaie si nu tii minte raul, vei primi mila de la Dumnezeu; iar daca iti impietresti inima fata de aproapele, Dumnezeu nu va lua aminte de la tine.
         Zis-a iarasi: iarta-ma, ca eu sunt lipsti de toate si rusinat de pacate si, stiind acestea inima mi-e plina de rusine. Daca omul nu ajunge asemenea firii lui Dumnezeu, toate ostenelile sale sunt zadarnice. Plugarul care seamana, nadajduieste sa aiba rod imbelsugat, si daca arsita il strica, i se intristeaza inima pentru paguba semnitei si pentru osteneala cu care a lucrat pamantul. (...)
    Iata lucrurile cele mai de seama care robesc pe fiii lui Adam: castigul, slava, odihna, lauda pentru pacat, impodobirea trupului ca sa fie frumos si sanatos si cautarea hainelor scumpe. Acestea hranesc placerea pe care sarpele a pus-o in gura Evei, si noi recunoastem ca suntem fiii lui Adam, care dupa aceste ganduri, care ne fac vrajmasii lui Dumnezeu. Deci, fericit este cel care s-a rastignit, a murit, s-a ingropat si a inviat innoit, cand se vedea ca este asemenea firii lui Iisus Hristos, si ca paseste pe sfintele Lui urme, pe care le-a lasat pasii Sai, cand S-a facut om, pentru lucratorii Lui, care sunt Sfintii. Ca cel ce are smerenie, umilinta, golatate, saracie, iertare, pace, rabdarea ocarilor, negrija fata de trup, indrazneala fata de uneltirile celor rai si, lucrul cel mai minunat, cel ce are dreapta socoteala in toate si primirea iubitoare a oamenilor, cel ce ajunge la acestea si inlatura cele nefiresti, cu adevarat acela este al lui Hristos. Caruia I se cuvine cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.

    Asketiconul Cuviosului Isaia pustnicul (pag. 106-110)

    vineri, 14 octombrie 2011

    De ce iubesc ortodoxia

    Pentru ca sunt fericita cand vad copiii alergand veseli sa primeasca Sfanta Impartasanie. Pentru ca ma simt coplesita atunci cand obosita, dupa o zi de calatorie, ajung pelerin intr-o manastire de munte unde izvoarele susura, brazii stau mandri si semeti, iar monahii sau monahiile pastreaza sub cheia surasului tainele rugaciunilor.
    Pentru ca este atata lumina-n ea. Pentru ca nu m-as plictisi niciodata sa privesc candela ce arde dinaintea icoanei in puterea noptii sau lumanarile aprinse pentru vii si morti.
     Pentru ca iubesc speranta vietii ce va sa vie licarind in ochii batranilor nostri a caror maini miros frumos a placinte, gutui, mere si cozonac.
     Pentru ca orice mica stea poate deveni mare in panteonul sfintilor nostri. Pentru ca sfintii arhangheli sunt la mare cinste asezati.
     Pentru ca e singura care imi daruieste desavarsita dragostea Maicii Domnului.
    Pentru ca m-a imbracat pe mine si pe cei dragi mie in haina sfantului Botez, haina cu care nadajduiesc sa mor vietii acesteia. Pentru ca stiu ca nu voi muri niciodata, indiferent de ce s-ar intampla. Pentru ca exista rau si bun, Rai si Iad, pentru ca exista atata viata in ea.
    Pentru ca atunci cand merg la Sfanta Liturghie ma incarc de toate cele bune si de folos.
    Pentru ca sfintenia in ortodoxie are miros de tamaie si mir si gust de Sfanta Impartasanie si aghiazma.
    Pentru ca-mi picteaza Cerul vietii in culorile smereniei, evlaviei si ale sfinteniei si am unde privi ca sa le invat si am de la cine sa invat toate acestea.
    Pentru ca-mi spala pacatele mele pe care le ia pe umerii ei, ca sa puna cuvant bun inaintea Celui Bun pentru mine, nevrednica, ocrotindu-ma ca o closca pe puii ei.
    Pentru ca iubesc sunetul clopotelor si zgomotul de toaca ce anunta orele de rugaciune care ne vor uni intr-un popor imbracat in aceeasi uimitoare haina a credintei.
    Pentru ca atunci cand alerg plangand la Domnul si suspin inaintea icoanei Sale, El ma aude si ma asculta.
    Pentru ca darurile Sale nu mi le da pe termen limitat sau in functie de virtuti pe care nu le am si nu le voi avea niciodata. Ci le da dupa mare mila si ingaduinta Sa.
    Pentru ca stie sa ceara si cere totul, daruind totul, amplificat printr-o lupa enorma a sfinteniei.
    Pentru ca atunci cand mi-e mai greu sufera impreuna cu mine si se roaga impreuna cu mine. Pentru ca atunci cand rad, rade cu mine si ma imbratiseaza ca un parinte.
    Pentru ca nu sunt niciodata singura de vreme ce nu ma pot mantui singura ci numai prin oameni si impreuna cu ei.
    Pentru ca nu sunt eu centrul universului si nu pune pe mine corvezi de nepurtat, ci cu ingaduinta imi spune ca am neputinte si ma ajuta sa mi le port.
    Pentru ca atunci cand aud vocea parintelui la Biserica ma simt acasa, o senzatie de nedescris de pace deplina.
    Pentru ca ma iubeste...ma binecuvinteaza, ma intareste intru rabdare imi daruieste putere sa nadajduiesc, sa cred si sa iubesc.
    Ar mai fi mii de motive, dar va las si pe voi sa spuneti de ce iubiti ortodoxia. Da, voi, cei ca mine, cei ce va impartasiti din acelasi Sfant Potir cu acelasi Trup si cu acelasi Sange. Fratii si surorile mele ortodoxe, voi.
    Cu drag ma rog sa fiti binecuvantati acum si in vecii vecilor. Amin

    miercuri, 12 octombrie 2011

    Supermenajera

         De fiecare data cand intru in casa cuiva ascult dezvinovatiri care nu-si au rost. Aproape fiecare persoana isi imagineaza ca intru in casa sa (bastionul singuratatii si intimitatii sale) cu gand sa verific starea curateniei. Auzi scuzele care se servesc mereu cu ocazia asta si nu va mint, si eu adesea le-am servit. Simt jena celuilalt, spaima ca as putea vedea in nu stiu ce colt sosetele aruncate aseara in graba sau farfuria in care a mancat sotul de dimineata inainte de a pleca la servici.
         Vreau sa va anunt ca daca as intra intr-o casa in care toate sa fie perfect curate si la locul lor as simti ca persoana respectiva nu are o viata privata, ca traieste doar pentru ceilalti. Sa stai mereu sa pandesti ultimul fir de praf de peste tot in loc sa citesti viata unui sfant sau sfaturile unui pustnic, nu mi se pare o optiune demna de un crestin. Imi plac femeile care declara deschis "ma duc la Vecernie” caci stiu ca exista viata in ele, o viata care clocoteste de dor pentru Hristos. Mi-e drag de ele si nu as putea niciodata sa pun o eticheta pe ele ca ar fi „nu-stiu-cum” pentru ca vezi, nu au sters praful.. Pai, praful se pune, aia e treaba lui, sa se astearna peste tot... Asa cum e treaba paianjenilor sa teasa panza. Evident, nu voi spune si departe de mine a sustine ca nu trebuie gasit timp si pentru aceste detalii, dar de ce sa se exagereze???
          Cu ani in urma am intrat in bucataria cuiva, parca ar fi fost sanctuar. Toate erau atat de curate si aratau ca noi... Pe foc era o oala in care fierbea o ciorbita si alaturi o alta oala in care se faceau perisoarele pentru ciorbita... Aragazul era fara de pata de parca ar fi fost atunci prima oara deschis (desi femeia gatea zilnic pentru familia ei) iar din cand in cand mai stergea o inchipuita lacrima de apa pe oala cu o carpa alba ca zapada.. Nu, sa stiti ca nu stia ca voi veni in vizita si nu ma astepta... Era de o curatenie exagerata as spune. Se vedea ca petrece mult timp din zi pentru asta exclusiv. E drept ca statea acasa, nu avea servici, dar tot atat de drept este ca nu am auzit-o niciodata ca ar fi citit vreo carte. Singurele informatii culese erau de la televizor, care mergea in surdina aproape non stop.
    Nu am nimic cu femeile care adora sa fie totul steril, dar mi se pare o desfasurare de timp si de forte si de energie inutila la un moment dat.
    Am mai vazut o emisiune sau film in care o persoana facuse o curatenie extraordinara in apartament, Si altcineva trebuia sa vina sa faca „testul cu manusa”- o manusa alba, imaculata. Primul lucru, s-a dus si a dat cu degetul inmanusat pe deasupra usii... Chiar sunt curioasa cam cate persoane au timp sa se ingrijeasca de absolut toate detaliile, sa stearga praful si deasupra usii, si in lampa care atarna din tavan, si dupa toate dulapurile. A nu, fara ajutor, ca nu se pune. Vorbim de o familie in care sotul nu-si ajuta sotia la treburile casnice, in care sotia are servici, si poate eventual si copii. Cam ce fel de viata as vedea pentru femeia aceea care tinand cont de toate regulile tine totul lacrima? Pai va spun cum: cu carpa in mana, vesnic frecand si spaland, altfel nu.


    Este acesta idealul femeii crestine? Cam cum si cat timp putem rupe sa citim si o carte, sa mai facem si o rugaciune, un acatist sau paraclis, cam cat sa mai rupi sa faci si temele cu copiii?? Cam cand sa mai ai grija de pervaz- ca nu l-ai sters de praf, de geamurile termopan (sau nu)...
    Asta ca sa nu mentionez persoanele care stau la curte si mai au si gradina, ca acolo trebuie sa stai sa ai grija de legume si fructe si flori, sa le uzi, sa le legi, sa le prasesti etc...
    Sa ma intorc de unde plecasem. Eu asa intrevad viata femeii pururea pregatita de „testul cu manusa alba”: seaca si searbada.. Trista iremediabil.
    Am sa-mi iau luxul in viata mea si voi primi sa fiu denumita oricum, pentru ca mult mai important mi se pare sa joc un joc cu copilul meu, sa port o discutie cu sotul meu, sa merg la plimbare cu ei, sa facem un acatist impreuna, decat sa am o singura grija - marea curatenie. Ce sa spun mai mult decat ca degeaba e curat paharul pe dinafara daca inauntru e murdar....
        Domnul sa ne ajute sa gasim calea catre El si sa ne lumineze sa ne pazim pe drum de feluritele idealuri care nu au nimic a face cu El.
    Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

    Persoane interesate