Acasa

    Intotdeauna  am visat, ca oricare altul dintre noi, sa am locul pe care sa-l numesc „acasa”. Acel fabulos „home sweet home” pe care il numesc americanii cu atata dulceata... Si pot spune ca am avut multe locuinte, de la apartamente de bloc, la case, de la camere in caminul studentesc, la garsoniere inchiriate. Dar nicaieri nu am reusit sa ma simt „acasa”. Mai mereu, chiar si acum, ma simt tolerata in propria casa.  Oricat as aduna in ea, flori, icoane, daruri de la oameni dragi, lucruri minunat concepute si alcatuite, oricat as aranja si rearanja, nu sunt niciodata pe deplin „acasa”.

    Desigur, e un loc familiar, e un loc frumos, care place multor persoane. Dar nu e „acasa”.

Ma intreb de ce nu ma simt atat de confortabil sufleteste? Da, trupeste ma simt comod, este spatiul unde pot trai cum imi place (mai mult sau mai putin). Si cu toate astea, nu simt ca apartin acestei lumi. Mereu simt ca si cum am venit din alt loc, si mi-e dor de acel loc. Acela unde pot fi eu insami, fara dureri, fara judecari, fara dusmanii, fara nimic in plus. Chiar si fara chinul de a trebui sa fiu ceea ce nu sunt, fara chinul de a face lucruri care nu-mi plac. Ramasite din copilaria primara? Nu cred.

   Nici in casa parintilor mei nu m-am simtit „acasa”. Acolo eram cu adevarat ca intr-o tabara de vacanta, intr-o tabara de vara, unde pot sa traiesc linistita, aparata, protejata si nu in ultimul rand, iubita. Dar neinteleasa.

    Si marturisesc, in copilarie, mergand pe strazi, de mana cu parintii, sau poate la plimbare cu ei, asteptam sa se pogoare noaptea, sa pot vedea cum se aprind luminile la blocuri sau la case. Imi placea sa aud zgomotele facute de casnicii lor, mirosurile de mancare, lumina albastra care arata ca privesc in tihna la televizor, sau de Craciun bradutii pusi la geam, cu mii de luminite colorate. Atunci numaram geamurile cu braduti, si intotdeauna pentru mine un bradut de Craciun insemna cel putin un copil. Stiam ca acolo locuia si un copil, binecuvantarea Domnului.

     Nu mai povestesc de gradinile minunate pe langa care treceam adesea, vedeam obiecte diverse uitate in graba prin curte, sau galeti de apa, cateodata si jucarii.

    In treacat, vedeam adesea case care ma faceau sa tresar, parca imi aminteau brusc de ceva de demult uitat, imi aminteau de „acasa”. Acel „acasa” pe care il caut din prima zi a vietii mele, cel dupa care tanjesc sa ma intorc.

    Si iarasi pot sa mai fac o marturisire, adeseori, casele maicilor sau cele din curtile manastirilor, chiliile, se aseamana cel mai tare cu „acasa”.  Acolo parca si aerul miroase ca cel din casa ce mi-o amintesc cu inima, cea pe care o caut nestiut....

     Si nu dureaza mult pana realizez ca nu e casa mea, stiu ca nu e. Pornesc iara la drum cu acelasi dor, cu aceeasi sete de a ajunge in sfarsit acolo unde simt ca trebuie sa ajung. Acolo unde ostenita si impovarata pot sa ma odihnesc pe deplin, asa cum poate nicaieri nu m-am odihnit.

     Visez sa-mi fac alta casa, in alt loc, mai linistit, poate cu vecini cu frica de Dumnezeu. Dar simt in adancul inimii mele ca nici acolo nu voi fi linistita si impacata. Nici acolo nu ma voi odihni sufleteste. Si cautarea va porni iar si iar, trimitandu-ma pelerin pe drum, in colb si in soare.

     Cred ca locuintele pe care le-am avut sau le am imi sunt date in grija. Le ingrijesc cu drag, mai ales pentru cei dragi ai mei care locuiesc cu mine si in inima mea. Dar ramane dorul, mereu... Un of  din adanc, ce nu are astampar, o sete care doare.