Cuvintele Sfintei Evanghelii nu mor niciodata. Si cum ar putea muri, cand acolo este cuprins esentialul comprimat pana la maxim, cand Domnul nostru Iisus Hristos este Cuvantul. Cuvantul care de la inceput era la Dumnezeu.
Si ne spune noua Domnul Iisus:
2. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. (Matei 7:1-2)
Aflam deci cuvantul ce daruieste viata, aflam ca aceasta este calea de a nu mai veni la Judecata, ci de a ne muta de la moarte la viata. Si totusi o facem, continuam sa o facem.
De la primii pasi, comparatiile si judecarea nu ne dau pace. Toti bebelusii trebuie sa se dezvolte in acelasi ritm, iar daca mama nu face intocmai cu restul trendului, atunci sa fie sigura ca e judecata. Si poate ca si ea judeca restul mamelor ce merg in curentul opus ei. Aceasta judecare ne insoteste pe tot parcursul vietii, ne anuleaza toate cuvintele si faptele bune, ne reduce la bieti si tristi judecatori. Judecam si judecam pe aproapele, pe cel pe care il iubim, pe mama, pe tata, pe frate, sot, sotie, copil si judecam si judecam... si nu ne mai oprim din judecat.
Si nu suntem singuri, ajungem sa credem ca definitia omului e de a fi judecator. Intreaga lume se strange dintr-o data din maretia ei, isi ia toate cele bune si se preface intr-o hidoasa sala de tribunal, contopita cu o moara unde zilnic se „macina” judecarea celorlalti. Si in cel mai bun caz tacem. In cel mai bun caz tacem, fara insa a ne ruga pentru judecarea de care ne facem partasi prin tacere.
Ajunge judecarea la o asemenea adancime, incat si numai a spune ca ceilalti judeca, inseamna a judeca..
Cum ar trebui sa invatam dar sa traim in aceasta lume plina de judecatori? Cum sa invatam sa ne descotorosim de obiceiul cel rau, de aceasta cumplita patima? Ne spun sfintii parinti sa nu primim gandurile rele. Sa nu le acceptam in inima noastra. Si ar trebui sa fie suficient, dar iata ca nu este. Niciodata nu este suficient, pentru ca sunt ganduri care dau dreptate celor ce judeca, simtim cateodata ca asa este. Si daca este asa, noi ce folos avem? Ce folos castigam din judecarea aproapelui nostru? Daca ar fi sa nu luam dupa judecare, apoi de fiecare data gasim ceva care sa ne desparta de aproapele, iara nu sa ne apropie. E mai lesne sa vezi ce e diferit de tine, decat sa vezi cele ce sunt identice. Spun iarasi sfintii parinti ca singura posibilitate de a nu judeca pe celalalt de langa tine este sa iti spui in permanenta ca celalalt este mai sus ca tine. Este atat de sus incat nu-l vei ajunge poate niciodata. Ca Dumnezeu il iubeste, iar ca tu esti netrebnic. Si aici judecarea ar trebui sa se opreasca. Dar moara gandurilor porneste fara morar, si macina cele rele, mai cu seama daca nu are cele bune de macinat. Si iarasi judecam si judecam. 
Cum sa ne oprim, Doamne, cum sa nu primim judecata in inima noastra? Cu adevarat fara Dumnezeu nu putem face nimic.
Am observat ca de obicei nu stim ce sa cerem lui Dumnezeu. De aceea cerem „toate cele bune si de folos”. Iata- a nu judeca – ne este de folos. Aceasta ar trebui sa cerem pe langa multe altele.
Cateodata incerc sa-mi pun in minte sala de Judecata unde toti ajungem la final. Si desi ma pierd in amanunte nu pot sa-mi dezlipesc inima de senzatia de groaza de a vedea fiecare lucru ce l-am facut sau zis, despicat de Adevar. Si stiu ca ce la mine este adevar, acolo Sus poate fi minciuna. Si ma ingrozesc. Mi se incranceneaza carnea pe mine si imi vine sa sap o groapa sa ma ascund in ea. Numai la gandul ca nu am raspuns sa dau la Judecata pentru faptele mele. Si pe masura ce anii trec, faptele din trecut se astern inaintea ochilor mei cu mai mare acuratete, se petrec aidoma inca odata cu durerea detaliilor si a cuvintelor rostite.
Cat de mult Ti-am gresit, Doamne! Imi vine sa ma astern la pamant si sa nu ma mai ridic de acolo. Dar stiu in inima mea ca nici aceasta nu e suficient. Nu este, nu are cum sa fie... Trebuie sa rascumpar aceste judecari din toate zilele vietii mele ce le-am facut. Trebuie sa imi fie mereu inaintea ochilor mei, ca din judecatile ce le-am facut celorlalti nimeni nu s-a folosit: nici ei, iar eu am pierdut si continui sa-mi pierd mantuirea. Si pentru ce? Caci de multe ori in ceilalti zac toate darurile de la Dumnezeu catre mine. Si singura nu ma pot mantui, decat prin ceilalti.
Inima mi se framanta cand se gandeste la Judecata, scoate din ea toate cele stranse. Le vad insirate ca pe tarabele vanzatorilor de obiecte din zilele sarbatorilor mari, cei ce vin si se alatura pelerinilor, nadajduind sa-si scoata o paine din vanzarea unui suvenir. Fiecare fapta a mea striga impotriva mea. Fiecare cuvant spus striga impotriva mea. Chiar si cuvintele bune- caci arata ca cele bune le stiam dar nu le-am facut. Fiecare judecare tipa si ma judeca.
Cum sa opresc, Doamne, acest nebun carusel? Iar inima imi raspunde: „Mila pacii, jertfa laudei”. Ajuta-mi, Doamne sa nu mai judec. Opreste aceasta si de-ar fi sa raman muta, surda, neghioaba pe veci. Ajuta-ma, Doamne sa nu mai judec! Pentru ca o fac si ma trezesc cand deja o fac : „iata- judec”. Cand deja sunt angajata la jumatatea judecarii, ma trezesc ca dintr-un vis greu si urat mirositor. Ma trezesc in groapa. Iar eu judec, si judec, si judec mereu.....
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu