Lepadarea de sine

    Adeseori ma gandesc la cum am crescut noi, cei ce am trecut prin copilaria si adolescenta in perioada comunista, adica atee prin definitie, si perioada de maturitate intr-o libertate deplina. Privesc bobocii de trandafiri si ma uit cata nevoie au pentru a isi indeplini si definitiva cresterea, de anumite conditii: umiditate, lumina, caldura... Iata la fel si oamenii au nevoie de anumite conditii, fara doar si poate. Una din conditiile esentiale ar fi sa traiasca in apropierea propriilor ''radacini'' prin care pogoara harul primit de mosii si stramosii nostri, deci de a trai intr-o familie patriarhala. Si nu intelegeam de multe ori de ce ar trebui si oamenii sa se simta indepliniti si fericiti traind in familiile patriarhale. Evident ca cele din Vechiul Testament mi se pareau indepartate, si pe cat de indepartate pe atat de ireale...

    Ma intrebam: "cum sa rezisti sa faci toata viata ceea ce-ti spune altcineva". Sa-ti "dicteze’’ practic in orice clipa ce sa spui, cum sa spui, ce sa faci si mai ales modalitatea prin care sa faci un anumit lucru.

    Spiritul de rebeliune toti il avem in noi, se dezvolta odata cu eul nostru interior, odata cu noi insine. Ni se pare ca numai noi avem dreptate, cat despre varstnici cu siguranta sunt depasiti si mai cu seama „nu inteleg” prin ce trecem noi. Credem ca suntem „buricul pamantului”, primii care intampinam si traim o serie de intamplari, de evenimente, de sentimente. Alegem sa ignoram o intreaga istorie, alegem sa ignoram miliarde de experiente umane, creazand mai bine mintii noastre.

    Marturisesc ca am condamnat de multe ori pe parintii care nu „isi lasa copiii sa zboare de la cuib”, care vor cu orice pret sa stie totul despre ei si sa isi impuna voia. Simteam sufocarea tuturor fiilor si fiicelor lumii care au trebuit sa isi asculte parintii mai ales atunci cand nu vroiau. Dar „roata lumii se invarteste”, odata esti sus, odata esti jos...
    A venit vremea sa vad si eu ce inseamna sa ai un fiu pe care sa-l iubesti nepermis de mult, pentru care inima sa respire  si al carui nume sa fie in fiecare clipa scris in atriile inimii... Si cred cu tarie ca nimeni pe lumea asta nu-i vrea binele mai mult decat mine. Nimeni nu-l cunoaste mai bine ca mine. Si vad cu durere acelasi traseu parcurs deja de inaintasii lui, cand alege sa ignore sfaturile mature.

    Din nou vad ca nu crede ca cei dinaintea lui au trait si ei astfel de situatii. Acum vad bine, dar din alt punct de vedere...

    Si am ajuns la concluzia ca desi nu-i intelegem pe batranii nostri, asta se intampla pentru ca nu avem nici dragoste de ei, nici respectul cuvenit si mai cu seama nu avem incredere in ei. Cata durere vor fi strangand ei in inimile lor...

    Dar orice familie patriarhala se aseamana  obstilor manastiresti. Un staret batran sfatuieste pe cei tineri. Cei tineri trebuie sa-si taie voia. Chiar in situatii dificile si ilogice- dar cu toate astea harul lui Dumnezeu se pogoara acolo unde este ascultare. Acolo unde e taierea voii proprii. Acolo unde se merge catre lepadare de sine.

   Ce altceva inseamna lepadarea de sine daca nu jertfa de sine. A invata sa traiesti pentru ceilalti, a invata sa fii impreuna intr-un gand cu ei, a invata sa-i asculti, sa-i crezi, sa lupti pentru ei jertfind propria vrere. A invata ca viata nu a inceput cu tine si nu se termina cu tine. A invata ca traind intre ai tai te definitiveaza ca om launtric, arde mandria, si odata cu ea inceputul tuturor relelelor.

    A trai intr-o astfel de familie, facand permanent ascultare inseamna a invata sa fii mai mult decat esti. A invata sa modelezi inima si sufletul in ascultare. Te lepezi de sine si de poftele si gandurile tale pentru ca celalalt sa infloreasca....

   Cu ani in urma Domnul a randuit sa intru intr-o familie patriarhala. Si cu mirare am privit familia stransa in preajma batranului bunic. El intreba pe toti cu rabdare, despre absolut fiecare problema, cu grija sa nu scape nici cel mai mic detaliu. Gandea, sfatuia... La inceput spiritul de „eu stiu cel mai bine, cine e el sa-mi spuna ce sa fac” a rascolit intreaga mea fire. Dar caldura familiei, siguranta pe care o simteam, m-au convins complet. Gresisem. Omul nu se mantuieste de unul singur. Nu poate invata sa se jertfeasca altfel decat intre oameni, pentru ei.

   Si astfel busola mea interioara si-a restabilit echilibrul si a inceput sa arate nordul mantuirii din nou. Acceptarea a cine sunt si ce sunt, intre ai mei. Acceptarea locului meu. Acceptarea faptului ca nu sunt eu buricul pamantului, soarele rasare si fara mine.. De acolo incepe totul.

   Am observat ca de multe ori cuvintele parintilor se aseamana cu cele ale duhovnicilor de la scaunul de spovedanie. Spunea cineva: „chiar daca duhovnicul nu iti da cea mai buna varianta de a rezolva problema, la scaunul de spovedanie, dar Cerul se da dupa cuvintele lui, si Domnul lucreaza in asa fel incat sa se indeplineasca intocmai cuvintele sale daca faci ascultare”. Adica jertfa. Adica lepadare de sine....

   Marturisesc iarasi cu teama, ca nu stiu cum voi invata si eu la randul meu sa fiu cea care da sfaturile bune, care stie sa asculte, care stie sa puna intrebarile potrivite. Dar nadajduiesc in Domnul ca voi invata.

   Sa ne lepadam de noi insine si sa ne luam crucea urmand lui Hristos. Sa invatam sa ne lepadam de noi, ca sa-I facem Lui loc in inimile noastre. Incepand de astazi. Cate putin.