Amintiri despre Staretul Sofronie de la Essex

(…) Parintele participa la zbuciumul tuturor oamenilor. Tragedia lumii ii sfasia inima. Imi spunea adesea:

    - Atat de tragica este lumea! Nu stie ce vrea, ce face, unde merge!...

    Suferea pentru toate popoarele care traiau sub conduceri dictatoriale. Spunea:

    - Oare cum de nu respecta libertatea lumii? Ce este aceasta? De ce sunt astfel lucrurile si nu-i lasa pe oameni sa traiasca linistit, cu munca lor, cu familia lor?

    Cand vorbea despre tragedia lumii intelegeai cat de mult suferea. Fata i se umplea de amaraciune si nu mai putea sa vorbeasca nimic. Il simteai si il vedeai cum se adanceste in propria lui lume de rugaciune. Pe om il iubea mult, asculta cu atentie ceea ce ii spunea, raspundea si usura orice suflet intristat.

    Nu voi uita acel asfintit, in care am facut impreuna o plimbare pe drumul de langa manastire. Langa el ma simteam oarecum straniu, pentru ca ai fi crezut ca nu paseste pe pamant, intr-atat era de absorbit in rugaciune. Eram descumpanita, si la un moment dat ma gandeam sa-i spun ca o sa plec, caci ma coplesea maretia lui. Un cuvant pe care-l rosti ma facu sa-mi revin:

     - Cat de frumoasa este aceasta plimbare ! Ce sa mai spun! Mi-a fost cu neputinta sa mai vorbesc...

    Un trecator, strain in regiune, se apropie de noi si ne intreba cum sa gaseasca o anume casa. Spuse si un nume. Parintele intelese imediat despre cine intreaba si ii arata cu multa dragoste directia in care trebuia sa mearga.

     - Iata, acolo este casa lui, dar este singur.Cum va trai, sarmanul...si fata i se preschimba de durere.

Strainul rosti un „Da” uscat si pleca multumindu-ne. Pentru putin, Parintele ramase tacut, apoi, intorcandu-se spre mine, imi spuse:

     - Cat ma gandesc la el ! A murit sotia lui. Copii nu aveau, si acum e singur. Ce-o sa faca el acum! Il vad, sarmanul, sufera!

     De departe l-a vazut si a participat la durerea englezului celui rece si singuratic, lucru pe care niciodata nu l-am putea intelege noi, cei din lume.

    Parintele traia drama sufletului care nu se exteriorizeaza, cunostea bucuria care nu se exprima si se comporta dupa cum era nevoie. Odihnea, mangaia. Spunea adesea:

     - Daca nu traieste inlauntrul tau Hristos, nu poti intelege corect lucrurile in viata. Cum sa intelegi durerea, bucuria oamenilor, daca nu le traiesti si daca nu traieste in tine Hristos !

     Spunea: „Inima sa-ti bata cu Hristos, sa-L respiri pe Hristos ! Numai atunci esti om adevarat.”

     Uneori se juca impreuna cu copiii precum un copil. Il priveai si te intrebai de unde a aflat atata bucurie. Si cum se mai juca! Copiii il absorbeau in asemenea masura, incat dadea impresia ca uita de toate celelalte. Ii lua in brate, ii strangea la piept, ii saruta, devenea una cu ei. Aceia il imbratisau, il sarutau, il trageau de par, oho, dar ce nu faceau! Imi spunea mere: „Copiii inteleg foarte bine ceea ce le spui. Trebuie sa le vorbesti cu respect, ca si celor mari, chiar daca cei mari nu inteleg precum acestia!...” Mai spunea, de asemenea, ca acei copii care traiesc in familii crestine si au viata curata, ajung la vedere si cunoastere desavarsite.

      Era prezent la orice sarbatoare a copiilor. Parintii acestora  intindeau o masa cu diferite prajituri, copilul sarbatorit statea langa el, cu totii beau ceai sau cafea, iar Parintele rostea o rugaciune, dupa care canta „La multi ani” sarbatoritului, in greceste si in ruseste. In ruseste spunea Mnogaialeta. Se crea o atmosfera foarte placuta. Nu se entuziasma prea mult atunci cand vedea ca multi copii vin la manastire, fara insa ca parintii lor sa fie evlaviosi. Spunea ca pentru ca un copil sa nu se indeparteze de drumul Bisericii, nu este indeajuns ca numai duhovnicii sa fie buni, ci va trebui ca si parintii sa dea un exemplu pozitiv copiilor.

     Scriem toate acestea pentru a arata ca in tot timpul vietuirii sale pe pamant, toate manifestarile vietii Parintelui erau o copie fidela a vietii lui Hristos.

     Odata i-am spus despre tatal meu, care vrea sa-si scrie testamentul si sa-si imparta averea copiilor. Cand l-am intrebat daca trebuie sa-mi revendic „Partea de avere ce mi se cuvine”, in cazul in care as fi nedreptatita, raspunsul sau a fost- dupa cum mi s-a parut- foarte dur si sever. M-a facut sa-mi vin in fire si sa ma rusinez de obraznicia mea. Mi-a spus cuvant cu cuvant, foarte serios:

     - Averea tatalui tau ii apartine lui. El s-a ostenit si a asudat si a trecut prin multe greutati. A trait in lipsuri, a suferit. Tu nu te-ai ostenit deloc si doar te bucuri de bunatatile acestei averi, caci el te-a scolit si toate celelalte. Tatal tau este responsabil de modul in care o va imparti. Este a lui. El si numai el are dreptul sa faca ce vrea. Daca iti va da sau daca nu-ti va da, este treaba lui. Nu te-ai ostenit tu pentru averea lui!

      Asta a fost. Pacea si iubirea si-au castigat de atunci locul, si apoi toate s-au savarsit cum era mai bine.

      Nu voia ca parintii sa fie amarati de catre copii. „Cinsteste pe tatal si pe mama ta”, - ne amintea.

Insista asupra respectului ce trebuie sa-l avem fata de parinti.

Dumitra V. Daviti- Amintiri despre Staretul Sofronie de la Essex (fragment)