luni, 2 ianuarie 2012

Taiati vitelul cel gras!

       Am bagat de seama ca iubirea omeneasca se desavarseste in lipsa. In lipsa celui iubit, fireste, cum altfel? Atata vreme cat este langa noi, este neinsemnat, este nebagat in seama, este cineva pe care ne asezam cum se cuvine baza sufleteasca, pentru ca este acolo, si acest simplu fapt ca exista ne creaza o multumire sufleteasca. Poate nici nu bagam persoana in seama, poate nu gasim nici 5 minute sa ii vorbim despre ecourile din inima noastra, poate ca nu acordam nici un credit ideilor sau sfaturilor sale, dar, deindata ce a parasit ''baza'', ne simtim parasiti, simtim golul si parasirea pana-n adanc, ne zguduie si pe masura ce trece vremea, lipsa incepe a se desavarsi in iubire. Incepem sa ne amintim cuvintele, sfaturile, sa le patrundem sensul si sa spunem ''am ajuns la vorba lui/ei" sau efectiv sa-i dam dreptate.
      Ma uit la copiii care pleaca departe de parinti. Cand sosesc acasa- din neagra strainatate (care incepe acolo unde deja nu mai este sanul mamei, sau sanul parintesc) parintii cu emotii si cu tremurul mainilor, al ochilor inlacrimati si al inimilor, ii primesc ca pe insusi Hristosul cel Viu. Fiecare cuvant devine parca cutremurator si fiecare mangaiere ajunge pana-n baierile inimii. Asemenea, copiii veniti si stransi ''acasa'' in jurul parintilor de pe la casele lor, isi regasesc temelia sufletului lor, in ochii imbatraniti de vreme si in parul incaruntit. Si sfaturile mamei si al tatalui devin taaaaaaare bune!
Dar daca e vorba sa stea mai mult de acel moment al regasirii, daca stau impreuna cei ce se iubesc, sfaturile devin inutile, cuvintele intepenesc. Parintii isi sfatuiesc copiii cu inceputul clasic ''sa nu...'' si aici urmeaza toate ''sa nu-urile'' lumii: sa nu conduci cu viteza, sa nu bei mult, sa nu te certi cu seful, sa nu cheltui aiurea, sa nu... Hehe, cate ''sa nu'' exista... nici parintii de s-ar aduna laolalta si nu le-ar putea insuma pe toate !
Si fireste raspunsul usor iritat al ''copiilor": ''Da, da, stai linistit/a, sigur..." cu traducerea ''Las' ca stiu eu mai bine decat tine ce si cum, vezi de treaba.."
      Si pretuim pe cel aflat departe, si numim aceasta pretuire ''iubire''....
      Au trecut sarbatorile si cati fii risipiti si fiice risipite prin colturile lumii, nu s-au intors acasa, in „bratele parintesti”? Cati parinti nu au taiat oare vitelul cel gras, ca iata „acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat? Cred ca nu pot cuprinde cu mintea numarul lor, deopotriva al celor intorsi acasa si al parintilor lor. As putea poate matematic sa vad un numar, dar fara sa ii atribui cu adevarat valoarea reala... Sa zicem insa intr-un cuvant: „multi”. Si fiecare parinte a tremurat de bucuria regasirii copilului sau, si fiecare inima parinteasca a tremurat si a lacrimat la despartire... Si fiecare copil si-a regasit parintii mai imbatraniti, mai curati cu inima, de parca rolurile s-ar inversa. Mama- ce stie ea, biata? Tata? Cu siguranta pe vremea lui altfel stateau lucrurile. Ehe, daca ar sti cum e acum...
       Si asa vine bucuria si pleaca- exact ca mareea- flux si reflux. Si roata se invarte, copiii ajung la randul lor parinti, pe masura ce parintii intra tacuti in morminte, cuminti, asezati cu nadejdea invierii...
      Oare ar mai fi taiat vitelul cel gras, tatal din parabola Evangheliei (Luca 15)? Fiul risipitor ar mai fi invatat el oare sa-l iubeasca cu tot sufletul si cu toata inima pe tatal daca ramanea acasa precum fratele sau mai mare? Asta nu avem de unde sti.
Dar cei doi fii par a ne spune altceva: ca mai bine este omului a cadea dar a se ridica prin pocainta si smerenie, decat a pastra calea crezandu-se virtuos dar de fapt a-si cladi urgia mandriei asupra sa....Insa cel plecat a aflat asta intru lauda Domnului, iubind cu mult mai mult, cu cat de mult i s-a iertat....
     Asadar, dragostea se desavarseste in lipsa... In lipsa celui iubit, fireste....

3 comentarii:

  1. Nu stiu daca iubirea se desvaraseste in lipsa, dar cu siguranta e mult mai usor sa iubesti in lipsa. Pentru ca atunci nu il iubesti pe celalat cu toate ale lui, cu bune si rele, asa cum e el in fiecare zi, ci iubesti proiectia lui. Cand cineva lipseste din viata ta, nu iubesti omul real, ci omul ideal. Asa cred eu.
    Poate ca ai totusi dreptate, de aceea se desavarseste iubirea in lipsa, ca e o iubire perfecta. De aici uneori izvorasc si marile dezamagiri...

    RăspundețiȘtergere
  2. Din pacate, plecarea noastra din cuibul parintesc, a copiilor nostri din bratele noastre, face parte din firescul vietii.
    E normal sa taiem vitelul cel gras.
    E normal sa ne pregatim. E firesc sa ne veselim. E necesar sa iubim, atata vreme cat suntem realisti si-l iubim cu adevarat pe cel plecat si nu-i transformam intr-un ideal.

    RăspundețiȘtergere
  3. Asa este, dar cu toate astea parca nu iubim pe deplin si nu intelegem ce inseamna celalalt pentru noi decat atunci cand nu e langa noi... Intr-un fel e partea ''bolnavicioasa'' a iubirii, asa cum ai si observat, pentru tindem sa idealizam omul si sa stergem partea umana, care greseste, din el...
    Este iarasi firesc ca puii sa zboare, cum firesc este sa si revina din cand in cand la cuib. Dar asta ne face sa realizam mai mult starea de gratie- de a fi parinte (mama sau tata) pe de o parte, sau de a fi fiu/fiica, pe de cealalta...
    Si daca ar fi sa-i transformam intr-un ideal, o facem pentru ca de multe ori ne amintim de mama si de tata (de exemplu) ca de persoanele cele mai curate din viata noastra, chiar daca ajungem constienti de greselile lor. Pana la urma cum zice si parintele Proclu Nicau: ''tu sa-ti pui in gand ca esti cel mai pacatos dintre toti".... Atunci automat ceilalti devin mai buni, iar in lupta ta de a deveni mai bun decat esti, ceilalti devin oarecum un model pe care poti nadajdui sa-l atingi (teoretic)...

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate