De ce merg la Biserică

     În fiecare duminică îmi port paşii către Biserică, îmi port paşii către întâlnirea cu Domnul. Acolo, intrând cu sfiala şi cu dragoste, stau faţă în faţă către Domnul. Acolo eu Îl privesc şi El mă priveşte.

     Eu Îi vorbesc în rugăciune, Îl rog uneori fierbinte, alteori disipată în gânduri, în ispite, şi Îi spun despre neputinţele mele, despre păcatele mele, despre dorurile mele. Acolo Îl laud cu toata tăria, acolo Îi mulţumesc aşa cum ştiu eu, din puţinul inimii mele...

     El e întotdeauna acolo, mă priveşte şi eu Îl privesc. Mă ascultă când Îi vorbesc cu atenţie şi cu multă dragoste. Apoi şi eu tac şi Îl ascult cum îmi vorbeşte. Simplu şi direct în Sfânta Evanghelie şi prin faptele apostolilor Săi.

     Eu tac dar în tăcerea mea văd aerul cum tremură de Duh Sfant, simt cuvintele care de fiecare dată îmi vorbesc mie, direct inimii mele. O cutremură, o scutură, o cheamă.

     „Veniţi la Mine” ne cheamă şi ne strigă pe fiecare în parte. Ochii icoanelor privesc spre fiecare nou intrat. Iar fiecare nou intrat este un fiu chemat. Chiar dacă acela mă calca pe degete, chiar daca mă îmbrânceşte, chiar dacă şuşoteşte sau vorbeşte tare, chiar dacă mă sminteşte în vreun fel sau altul,chiar dacă.... Este şi acela un suflet chemat de Domnul, pentru care Domnul şi îngerii Săi tare se mai bucură că iată „acest fiu al Meu pierdut era şi s-a aflat”...

Şi stiu că şi eu sunt în „braţele părinteşti”, ştiu că şi eu odihnesc în fiece zi acolo, că Tatăl îmi poartă de grijă, ştie că am nevoie şi de hrană, şi de adăpost, şi de îmbrăcăminte şi de medicamente... Ştie când mă doare, şi deşi ştie eu tot strig către El. Şi promit, promit mereu că mă voi întoarce pe cale, că voi fi, că voi face... Şi mă întorc, iar când mă întorc, nu pot decât să stau şi să-L privesc. Şi câteodată lacrimile curg mute pe obraz, iar eu nu pot decât să-i grăiesc prin suspine adânci. Atât şi nimic mai mult.

     Cum, Doamne, cum voi veni la Tine dacă am promis să iert şi n-am iertat? Cum voi veni dacă am promis să nu judec şi am judecat? Cum voi veni dacă am promis ca să spun doar ceea ce este da- da şi nu-nu, dar eu cu cuvintele mele am acoperit pământul?

     Cum voi veni dacă am promis să îmi plec genunchii şi să Te găsesc în aproapele meu, iar eu acolo nu Te-am căutat şi nu Te-am găsit? Acolo eşti, Doamne, doară eu sunt orbită de păcatele mele care pururea sunt înaintea Ta. Şi ştiu, Doamne că pe cele ce le-am mărturisit nu le vei pomeni, ca un Domn care nu uită dar iartă cu desăvârşire, pe deplin, ca un Tată bun şi iubitor.

     Cum voi veni, Doamne dacă am promis să iubesc cu tot cugetul meu şi cu tot sufletul meu şi cu toată inima mea? Iară eu mi-am umplut cugetul cu imagini rele precum ciorile negre pe câmpul plin de zăpadă, şi mi-am umplut inima cu gânduri rele şi cu ură...

     Cum şi cât mă vei mai răbda, Doamne, să-mi ridic ochii mei orbi şi goi de dragoste câtre Tine, Cel ce eşti plinirea bunătăţilor şi marginea doririlor?

Şi astfel strigând şi nădăjduind mereu întru iertarea şi dragostea Sa, privesc icoana. Mai drept este să spun ca ne privim: eu Îl privesc şi El mă priveşte. Şi cu fiecare duminică se adaugă alte clipe în noianul privirilor mute.

     Eu Îl privesc cu nădejde, El mă priveşte cu dragoste.

     Şi în fiecare duminică rămân cu acestea: cu credinţa, cu nădejdea şi cu dragostea....