De ce nu-mi mai vine să scriu

     La începutul postului mare, am luat hotărârea în sinea mea, ca măcar până ce voi reuşi să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc să înteţesc rugăciunea şi petrecerea întru citirea cărţilor sfinte şi să nu mai intru pe internet.

     Pauza mi-a făcut bine sufleteşte, pentru că am reuşit să liniştesc întrucâtva tulburarea inimii mele, lăsând să se decanteze în pahar apa plină de tot felul de cuvinte, emoţii, sentimente şi resentimente, avalanşa de poveşti şi povestiri....

      Dar încet-încet a dispărut nevoia de a comunica. După ce s-a terminat perioada pe care mi-o fixasem, am început să privesc mută paginile goale, neştiind ce să scriu şi ce să spun.

Pe de o parte aveam în faţa ochilor pe părintele Proclu care m-a sfătuit într-o convorbire particulara: „Pe toţi să-i vezi mai sus decât tine !”. Acelaşi îndemn l-am găsit în Patericul egiptean, unde un om bineplăcut lui Dumnezeu gândea privind pe fereastră la trecători: „Toţi aceştia se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad”

Am încercat să pătrund cu gândul şi cu inima acest adevăr, să-l aşez ca pe un îndemn la pocăinţă în întreaga mea fiinţă. Şi atunci a venit în mod firesc muţenia mea. Ce folos să scriu, pentru cine să scriu de vreme ce toţi se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad? Scriu eu oare pentru mine? Dar la ce bun să scriu pentru mine de vreme ce trăiesc în toată clipa şi-n tot ceasul cu mine, deci îmi ştiu toate neputinţele, patimile, păcatele şi mişcările gândului? Cei ce sunt mai sus ca mine, ce folos ar putea avea din cuvintele mele proaste? Atunci mai bine să aleg calea tăcerii...

Pe de altă parte, am citit de la un sfânt părinte că făţarnic este tot cel ce zice (scrie) ceva şi nu îndeplineşte. Şi atunci ce folos să scriu cuvintele sfinţilor părinţi, cuvinte pe care eu însămi nu mă silesc a le îndeplini? Oare nu ar fi aceasta făţărnicie cruntă să scriu cuvintele lor înainte de a le îndeplini?

      Şi astfel muţenia mea s-a adâncit întru sine.

      Apoi citeam cu nesaţ cuvintele părinţilor şi îmi venea gândul că mai mare decât toate este smerenia. De vreme ce scriu aici, oare nu-mi hrănesc părerea de sine? Atunci cum voi mai putea câştiga nepreţuitul odor care este smerenia- cheia Raiului?

      Apoi am citit într-o revistă frumoasă cuvântul Maicii Gavrilia: „Doar când cineva înceteaza să mai citească alte cărţi în afară Evangheliei începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.”

     Aşa mi-am venit în fire şi aşezând treptat cu migală cuvintele din sfinţii părinţi şi din Pateric şi în primul rând din Sfânta Evanghelie („Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău”). Aşa am început să accept că mare lucru este tăcerea. Căci bun lucru este a tăcea pentru Dumnezeu şi bun lucru este a vorbi pentru Dumnezeu. Dar aceasta o fac sfinţii, ascunşi sau nu, ori eu una sunt atât de departe de trăirea autentic ortodoxă încât mă gândesc de multe ori că încă nu am reuşit să mă convertesc pe deplin.

      Şi mai văd pline de viaţă cuvintele „Har, smerenie şi jertfă de sine!”. Prin acestea înţeleg cuvintele părintelui Amfilohie Brânză care spune: „Fiecare are rostul lui, darul şi chemarea lui. Tu fă-ţi ale tale!”

     Aşadar s-ar putea să mai fie multă vreme de acum încolo tăcere pe acest blog.

     
    Mă rog însă să aveţi zile binecuvântate şi cu spor în toate, să aveţi post cu folos şi să primiţi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos cu mare pace şi bucurie, precum îngerii din ceruri! Amin!