Cum am cunoscut-o pe Flori

Este plin internetul de pozele lor. Pe tot mai multe siteuri apar pozele lor, in prim plan sau pe bannerele laterale. Mereu sunt insotite de numere de telefon sau de conturi in care sa se doneze bani.
Este vorba de copiii bolnavi. Boli grele, diagnostice prea mari si prea complicate pentru trupusoarele lor. Au in comun tenul palid, cearcane nefiresti si – semnul distinctiv absolut – sunt rasi in cap. In urma diverselor tratamente, a chimioterapiei, le cade parul… Initial se distreaza pe seama tunsorii, apoi se rusineaza si incearca sa apeleze la basmalute, sepcute sau alte artificii prin care sa se acopere. Apoi intervine nepasarea, lupta este oricum prea mare si prea complicata ca sa mai conteze faptul ca sunt strigati “bila”, “chelioasa” sau mai stiu eu cum.
Am trecut cu privirea de atatea ori pe langa cazurile prezentate la televizor sau prin reviste. Am citit, mi-a parut rau pentru ei, dar am trecut mai departe. Stiam ca poza lor era acolo dar mi se parea foarte greu sa privesc fetele lor.
Si a venit momentul cand am vazut “cazul” chiar sub ochii mei.

Un copil care locuieste pe o ulita oarecare, dintr-un sat moldovean oarecare. Casa ei este mica, darapanata, neingrijita. Parintii sunt indiferenti la ceea ce inseamna indrumarea si dragostea parinteasca. Au facut cei sase copii pentru ca asa s-a intamplat, fara sa gandeasca vreodata ca acesti copiii vor avea nevoie si de altceva, in viitor, in afara de certuri, injuraturi, scene cu parinti beti si violenti. Cei sase copii s-au “aranjat” cate trei: trei fetite si trei baieti. Dupa ce ne-am mutat la tara, am observant fetisoarele lor aliniate la gard, privind curiosi fiecare miscare de pe drum. Apoi, plimbandu-se, se tot opreau in fata portii noastre pentru ca stiau ca primesc bomboane. Am intrat imediat in vorba cu una dintre fetite, care isi plimba fratiorul:
- Cum te cheama pe tine, printesa mica?
- Floli si pe iel il cheama Paul si e flatele mieu… Micuta mea vecina nu capatase inca litera r in pronuntie si lungea mult silabele. Flori avea atunci 4 ani si il plimba pe Paul care avea un an si ceva.
Vorbareata mea vecinica venea mereu pe langa mine cand faceam treaba in afara curtii. Eu strangeam iarba iar ei ii turuia gura despre vrute si nevrute: cum a incercat sa ia trei mere din copac si si-a julit cotul (“da’nu-i nimica, nu ma doale”), cum a ros-o un pantof (cam mare pentru piciorul ei, dar era singura pereche disponibila in casa…), despre fratii ei si despre cat de minunat va fi pentru ea cand va merge la gradinita. Nu stia si nu stie nici acum prea bine data ei de nastere pentru ca mama lor nu a avut cum sa le serbeze aniversarile, insa uneori, in unii ani imi suna la poarta sa ma anunte ca “mama mi-a zis ca azi e ziua mia, da’Stef nu are tot azi ziua!”. Stefana este sora ei mai mare. Flori se bucura de acea zi, cumva o simtea numai a ei, neimpartita cu vreunul dintre frati asa cum trebuia sa imparta hainele, incaltamintea, putina mancare.

A sosit Craciunul. Ne-am interesat si am aflat ca inca de la pranz se deschid portile si gospodarii se pregatesc sa primeasca cetele de colindatori. Fiecare casa se pregateste cu cate ceva dulce si cativa banuti pentru fiecare colindaator mai mititel, iar pentru cei mari cativa colacei si banuti. Noi, proaspat stabiliti in sat, am dorit sa respectam obiceiurile. Am facut pungute cu dulciuri pentru fiecare, am deschis portile, am deschis usa casei … si au inceput sa soseasca. Mici, cu obrajii rosii, unii cam mucosi, grabiti sa ajunga la cat mai multe gospodarii pana se va insera ca sa umple sacosile. Plecati de acasa pregatiti, dotati cu cate o punga de plastic sau de panza – cum a avut fiecare- puneau acolo tot ce capatau. Cate ceva ce la facea cu ochiul, cu ambalaj mai colorat, era degustat imediat. Am facut lista cu dulciurile cel mai bine primite atunci cand am adunat toate ambalajele aruncate pe aleea de la casa pana la poarta…. Cei mai mici trebuiau sa tina manutele ridicate ca sa nu isi taraie sacosile pe jos. Nastrusnica punga era mare cam cat ei…
Desi manati de la spate de timp si frig, aveau grija sa spuna cat mai corect colinda invatata. Unii o stiau doar pe cea care le-a spus-o Doamna, la scoala (si in felul asta stiam si in ce clasa era fiecare: clasa I invatasera Dom, Dom sa-naltam, cei dintr-a treia Deschide usa, crestine), altii – mandri de ei- spuneau cate o colinda invatata de la bunici. La un moment dat, in fata usii s-au oprit doua fetite. Erau printesele mele, "vecinile" de peste drum: Florentina si Stefana. Flori intreaba repede daca primim cu colindul, nu asteapta sa raspundem ca incepe sa rada: “da’cum sa nu ne primiti, ca doara noi suntem ” si incepe sa colinde. Batea ritmul cu piciorul iar cu mana isi dirija sora mai mare. Stefana se uita incruntata la manuta dirijoarei si se straduia sa nu se incurce. La sfarsitul colindei sora mai mare a rasuflat usurata. Ma pregateam sa le dau pachetelele cand Flori, zambind sub caciula care ii aluneca intr-o parte ne spune: “da’mai stiu! Vreu sa mai zic una!” Si a inceput sa colinde. Stefana s-a tinut dupa ea prêt de cateva strofe, apoi a ramas singura. A cantat si cantece de gardinita, a recitat – la un moment dat – poezia de la serbarea de iarna. A ras cand si-a dat seama ca de fapt poezia ei nu e colid, a continuat cu inca un cantecel. Se simtea ca pe scena, acolo pe treptele casei mele. Pe aleea dintre casa si poarta se stransesera grupuri-grupuri alti copii care isi asteptau randul la colindat, unii mormaiau la adresa lui Flori care ii intarzia, altii incepusera sa cante impreuna cu ea ceea ce stiau de la scoala.
Asta era acum patru ani in urma. Am vazut-o crescand, mergand in clasa intai unde a luat numai calificative de foarte bine, luand diploma pentru toate materiile de la scoala… Anul trecut, in toamna, s-a organizat la scoala Balul bobocilor. Mama lui Flori i-a compus o toaleta dintr-o rochita rosie, ciorapei rosii, cizme roz, i-a pus parul pe “moate” si l-a incretit. In ziua aceea, cand am ajuns acasa, a sunat la poarta sa ii dau ceva rosu de pus la gat. I-am gasit niste margele roz, dar care aveau cheita de inchidere stricata. A tinut mortis sa la poarte, totusi, legand ata de la capete si a ramas cu ele si dupa serbare, cateva saptamani bune…. Si la acest bal a luat diplome pentru cum a cantat si cum a spus poeziile. Conditiile in care ea isi pregateste lectiile sunt greu de descris si totusi nu este activitate la care sa participe si sa nu ia diploma, premiu sau calificativ foarte bun.

In luna mai a inceput sa se umfle gingia in dreptul unui dinte din fata. Se schimba dintele, au spus cei de la cabinetul medical din sat. Apoi a inceput a sangerezehttp://www.blogger.com/img/blank.gif gingia si sa se umfle mai tare. A mers la Spitalul de copii din Iasi, dar din triaj au trimis-o acasa pentru ca au banuit o banala infectie netratata.
Dupa inca o saptamana ajungea cu salvarea la acelasi spital. Diagnostic: leucemie.

Si de aici Flori devine un caz, din multele existente, de copiii bolnavi cu boli grele, diagnostice prea mari si prea complicate pentru trupusorelelor firave. Am scris despre ea prietenilor si am gasit ajutor, oamenii din sat s-au mobilizat si au ajutat aducand mancare fratilor ramasi acasa singuri. Mama lor sta in spital cu Flori, tatal lucreaza undeva pe la 600 km departare, dar si daca ar fi acasa tot nu s-a putea pune prea mare baza in el…. Dar in toata aceasta agitatie a adultilor, ea ramane singura, speriata dar darza (“dejeaba plang doamnili de la spital cand imi fac punctie, pi mini ma doare da’nu pling deloc-deloc ca vreau sa ma fac bini si rabd”), un copil care nu vede si are mereu nevoie de sprijin si care si-ar dori ca din toamna sa poata merge la scoala pentru ca “si intr-a doua sint premii de luat”.

Un fel de concluzii:
Am invatat multe de la Flori in perioada asta. Si am invatat si de la adultii care mi-au stat alaturi si care m-au ajutat .
Nu putem schimba lumea din temelii, dar cate putin poate face fiecare dintre noi. Si asta ar fi de ajuns! Poate atunci nu mi s-ar mai parea asa de greu de privit pozele copiilor bolnavi.


Flori jucandu-se cu baloane de sapun. Efemere dar frumos colorate. Atat ca nu le poate vedea, doar le simte pe piele cand acestea deja nu mai exista. Raman doar mici picaturi de apa.

 Preluare de pe Blogul lui Ana.

Zambet de copil

   Copilul meu ani de-a randul nu a mancat carne. Nu vroia pur si simplu sa manance, o scotea din ciorba.
 Nici peste nu vroia sa guste. Asa ca fratele meu, pregatind intr-o zi o friptura buna de purcel, ca sa rada de el, ii spune:
   - Nu vrei sa mananci carne?
   - Nu! raspunde copilul.
   - Haide, uite ca am facut ceva gustos: ''ceafa de peste" (era de purcel, dar daca refuza sa manance carne, s-a gandit ca poate de peste gusta).
Si a mancat copilul.... Si i-a placut.
Aseara ne spune senin:
   - Mami, mi-e foame, as vrea sa mananc ''ceafa de peste"..
Si ''ceafa de peste'' ii va ramane numele fripturii.

Cantecul potirului

de Nichifor Crainic


Cand holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice in picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Sa-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Cand painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-ma mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul in spice si mustu-n ciorchine
Esti totul in toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, cand culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-ma, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul in spice si mustu-n ciorchine
Esti totul in toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul in care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu

Dumnezeu ne zambeste

 parintele Teofil Paraian.

(fragment din emisiunea "Cuvant pentru suflet" de pe Trinitas TV)

(...) si un parinte care era aicea a insistat ca sa folosim traducerea aceea. Si in traducerea aceea, in psalmul 20, versetul 6, (si aici fac o paranteza psalmul 20, vezi si psalmul 19 sunt psalmi care se zic aproape in fiecare zi, adica, in afara de zilele de la Pasti pana la Inaltare, can dnu se spun psalmii acestia, in fiecare zi, la slujba de dimineata se spun psalmii acestia) Si-n psalmul 20, versetul 6, sunt urmatoarele cuvinte: „Incarcatu-l-ai cu binecuvantari pe totdeauna si cu zambetul fetei Tale l-ai umplut de bucurie”. Nu ni se spune despre cine-i vorba. Probabil despre David. El despre el spune, sau David spune despre omul credincios. Deci „l-ai incarcat cu binecuvantari pe totdeauna”.  Deci pe omul credincios Dumnezeu il binecuvinteaza, si-l binecuvinteaza pentru totdeauna, si-l binecuvinteaza cu belsug de binecuvantari. Nu-i da cu taraita binecuvantarile, ci ii da cu belsug. „L-ai incarcat” deci. Dar cat poate duce? Cat poate duce fara sa-l stinghereasca incarcatura. „Incarcatu-l-ai cu binecuvantarile pe totdeauna” nu numai pentru momentul de fata, sau nu numai pentru anumite momente, ci pe totdeauna. Omul binecuvantat de Dumnezeu este sub binecuvantarea lui Dumnezeu totdeauna. Numai omul da binecuvantari, stiu eu, care nu sunt pentru totdeauna.

  Fac o paranteza. Eu ma duc cateodata la o manastire de maici. Si cand ma duc, le binecuvintez. Si vin maicile la mine daca plec peste un sfert de ora sa le mai binecuvintez o data. Si eu le zic: „Dar ce, binecuvantarea aceea de v-am dat-o intai, o si expirat?” Adica, dom’le, binecuvantarile se dau pentru vreme indelungata, pentru cat se poate, pana cand ai ajuns in situatia sa nu mai fii vrednic de binecuvantare. Altfel, Dumnezeu iti tine binecuvantarea pe totdeauna. 

Deci: „l-ai incarcat cu binecuvantari pe totdeauna” si-acuma vine partea care o exploatez eu „si cu zambetul fetei Tale l-ai umplut de bucurie”. Ce inseamna asta? Ca Dumnezeu ne zambeste !

    De ce ne zambeste Dumnezeu? Ne zambeste pentru ca ne iubeste. Daca ne iubeste nu poate sa nu ne zambeasca. Ne iubeste si ne zambeste ! Ne iubeste pentru ca Dumnezeu este iubire si e scris in Evanghelie, e scris in Epistola I-a a Sfantului Apostol Ioan, in Noul Testament in doua locuri: „Dumnezeu este iubire” deci Dumnezeu este iubire. Si daca Dumnezeu ii iubire in raportarea fata de noi nu se poate sa nu ne zambeasca pentru ca Dumnezeu care este iubire ne cheama, ne binecuvinteaza, ne asteapta, vine catre noi, ne ajuta,ne sfinteste... Dumnezeu este Dumnezeu al milelor si al indurarilor.

   De ce n-am pune accent pe chestiunea aceasta mai mult? Credinciosii nostri se gandesc la Dumnezeu de multe ori ca la un terorist, ca si cand asteapta de la El pedeapsa, asteapta de la El o manie, o urgie, ceva. Ori nu e asa. Dumnezeu este Tatal nostru. Tatal nostru nu poate sa fie, sa ne urgiseasca. Tatal nostru vine catre noi, ne invaluie. Chiar spune Domnul Hristos: „daca voi rai fiind, stiti sa dati fiilor vostri cele bune, cu atat mai mult Tatal vostru cel din ceruri” . Tatal cel din Ceruri ne da binecuvantari, Tatal cel din Ceruri ne iubeste cu iubire de parinte, e parintele nostru. Tatal fiului risipitor, cand fiul s-o-ntors din pribegie si l-o vazut de departe, scrie-n Evanghelie c-o alergat inaintea lui. O alergat inaintea lui si l-o imbratisat si l-o sarutat, si-o aranjat lucrurile ca sa nu se simta rau fiul care s-o intors acasa, ca si-o cheltuit averea si acuma trebuie sa dea socoteala. Nu! Tatal l-o primit cu inima de tata. De ce o alergat inaintea lui? Pai nu l-o tinut locul sa stea pe loc. O alergat inaintea lui pentru ca s-o simtit indemnat. O alergat inaintea lui pentru ca era tata. O alergat inaintea lui pentru ca nu era cercetator stiintific, cercetator psiholog sa vada ce se intampla, ci inima lui de tata l-o indemnat, l-o inghesuit sa fuga catre fiul care s-o intors. Ei, asa trebuie sa ne gandim noi la Tatal nostru cel din Ceruri. Si-atuncea daca ne gandim asa, toata viata noastra spirituala se schimba, viata noastra spirituala este o revarsare de ganduri, o revarsare de multumire. Si daca Dumnezeu ne zambeste noua, si noi trebuie sa-i zambim lui Dumnezeu ! Adica in fata lui Dumnezeu trebuie sa stam cu zambetul pe buze!

Si de ce sa-I zambim noi lui Dumnezeu? Stiti de ce? Pentru ca Dumnezeu ne zambeste noua, si inca pentru ceva, pentru ca Dumnezeu ne face onoarea sa ne vorbeasca. Ne vorbeste prin Evanghelie. Dumnezeu ne vorbeste prin Evanghelie ca si cand am fi noi acolo unde o fost Domnul Hristos cand o propovaduit si prin Evanghelie ne vorbeste noua. O prezenta reala Evanghelia si Domnul Hristos prin Evanghelie. Si-atunci Dumnezeu ne face cinstea, ne face onoarea ca ne vorbeste. Si ne-o dat si noua posibilitatea is ne face cinstea sa Ii vorbim noi prin rugaciune. 
     Asa ca Dumnezeu ne zambeste, si noi zambim lui Dumnezeu.

Cuvant pentru suflet - partea a patra 

Scrisoare catre o sora de manastire

     Iubitul meu copil, fie ca Maica noastra Sfanta sa te intareasca in lupta ta duhovniceasca pana la sfarsit. Iti vad descurajarea sufletului tau; esti precum soldatii nou recrutati care sunt luati pe front. De indata ce vad gloante zburand, bombe cazand, isi pierd curajul si vor s-o ia la fuga.

     Dar generalii experimentati ii amesteca cu soldatii vechi, incercati, iar acestia ii incurajeaza pana cand se obisnuiesc cu razboiul. Iti laud dorinta de a ajunge la desavarsire si nepatimire. Toate eforturile tale trebuie sa tinda spre acest tel. Oricum, nu trebuie sa uiti cu cine trebuie sa lupti. Trebuie sa lupti cu stapaniile, cu incepatoriile, impotriva stapanitorilor acestui veac foarte vicleni si intunecati (Efes. 6,12), impotriva legiunilor foarte experimentate in lupta; in plus, trebuie sa lupti impotriva trupului si a lumii patimilor, care sunt ca niste rani dureroase si iti trebuie talent, timp, rabdare si harnicie ca sa le vindeci. Cat despre descurajarea ta, sa stii ca acesta este un atac; lovituri de tun ale vrajmasului; este una din ranile patimilor.

    De aceea, iti trebuie rabdare, perseverenta, curaj. Sa nu permiti ca acest lucru sa-ti intunece cerul nadejdilor tale. Sa crezi ca Dumnezeu stie toate inclinatiile fiecarui om. Si ca El niciodata n-a subestimat bunele intentii si efortul fara sa le rasplateasca mai devreme sau mai tarziu.

     Vedem ca Sfintii Parinti in anii lor de inceput au indurat secete, descurajari grozave si alte ispite mortale. Dar ei s-au tinut strans de rabdare si tarie de caracter, iar apoi harul i-a vizitat, in masura in care patimisera mai inainte. Spui ca mentalitatea maicii starete te inspaimanta, ca si lipsa ta de experienta si mediul in general, ca si cum nu te-ar purta spre desavarsire din pricina ispitelor. Toate aceste lucrari sunt alungate prin smerenie si invinuire de sine. Cu alte cuvinte arunca vina pe tine insati. Spune: „Eu sunt de vina pentru descurajarea mea, fie din cauza mandriei, sau din pricina miopiei mele si a incapacitatii de a ma orienta corect, deci, este  firesc sa-mi pierd nadejdea”. Ca atare, norul poate fi alungat prin increderea in duhovnicul tau- atata vreme cat te supui regulilor luptei. Stim din traditia noastra patristica si isihasta ca pe vremuri, tinerii monahi, dupa ce capatau binecuvantarea vreunui mare Batran, isi construiau chilii si traiau singuri, si doar din cand in cand isi vizitau Batranul, ii spuneau gandurile, primeau invatatura si plecau din nou. Si chiar daca nu-l aveau pe Batran mereu langa ei, ajungeau la mari masuri ale virtutii numai cu sfaturile si povetele lor. Sa stii, copila mea, ca deasupra tuturor acestor lucruri se afla Hristos – nu numai deasupra capului nostru, ci chiar inlauntrul nostru – si el rasplateste orice buna intentie si efort al nostru.

     Adesea umilinta – nu cea adevarata, desigur, ci anume cea otravita de diavolul – ne povatuieste cu ganduri „umile” ca acestea: „Sunt slab, deci am nevoie de asta si de asta pentru a progresa si intrucat acestea nu imi sunt oferite, cum ma pot eu mantui?" Cand credem in astfel de ganduri, nervii nostri duhovnicesti incep sa fie taiati, ajungand la amortire duhovniceasca.

     Noi trebuie sa fim intariti de povetele unui parinte duhovnicesc experimentat, asa incat sa nu ajungem la aceasta amortire. Caci noi stim ca diavolul se transforma in inger de lumina ( 2 Cor. 11, 14) si ca orice virtute poate sfarsi prin a fi extrem de daunatoare in absenta unui discernamant prin de experienta. Iata de ce Parintii spuneau: „Mai presus de orice, discernamantul”. Draga mea copila intru Domnul, da deoparte descurajarea si spune: „Ma voi nevoi pana la moarte. Voi cauta desavarsirea si nepatimirea. Si daca nu ajung pana acolo, fie din pricina neputintelor mele, fie ca intervine moartea, fie din orice alta pricina, cred ca, dupa invataturile Parintilor nostri, Dumnezeu ma va aseza in randul celor desavarsiti”.

     „Dar eu caut sa ma bucur de binecuvantarea si pacea lui Dumnezeu!”, ai putea sa-mi spui. Da, spune-i vrajmasului: „Dumnezeu este inlauntrul meu. Daca ma nevoiesc cu rugaciune, smerenie si lacrimi, El imi va arata Sfantul Sau chip! Nu numai aici in manastire, dar chiar daca m-as afla in Sodoma precum Lot, Dumnezeu poate sa-mi ofere aceasta sfanta dorinta a sufletului meu!. Asadar, vezi de tine si de pacatele tale si cred ca vei afla mai mult decat astepti.

Din volumul: „COMORI DUHOVNICESTI DIN SFANTUL MUNTE ATHOS, Culese din scrisorile si omiliile Avvei Efrem” ( este vorba de parintele Efrem Filotheitul)

Pelerini catre manastirea Moreni

    Mergand intre Barlad si Vaslui pe DN 24, pe stanga este o troita ce strajuieste o intersectie cu un drum comunal. Un indicator spune : "spre manastirea Moreni"... Insetati si sub un soare dogoritor, secatuiti de vlaga, ne-am hotarat sa mergem spre acest cinstit lacas spre a ne inchina. Incet incet ne-am indepartat de soseaua principala, am inceput a trece printre case, am parasit si asfaltul si pe un drum de macadam, mai mult pietre decat orice altceva, cu masina jucand un dans ciudat, am inceput sa ne numaram pasii spre manastire.
    Ni se parea ca aerul era teribil de fierbinte, o zapuseala lichida care facea greu de inghitit si apa din sticla. Am crezut la un momen dat ca fusese poate o gluma, ori am ratacit drumul cand dupa mai mult timp am citit: ''spre manastire, 1 km"..
    Si dintr-o data strajuit de brazi de-o parte si de alta, drumul nostru de macadam suia catre o poarta. Banuiam ca acolo va fi.
     Am coborat din masina, transpirati, si o racoare mangaietoare a inceput sa dea tarcoale imprejurul nostru. Si in tacerea deplina din miezul zilei, am trecut sfiosi pragul:

    M-am simtit brusc pasind intr-un basm necitit inca, ma asteptam ca de pretutindeni sa aud pasari de aur ciripind ciudat sau flori vorbind in limba omeneasca, ori animale fantastice rasarind din umbra zidurilor. Nimic insa din toate astea nu s-a intamplat, ci toate erau incremenite.
   Am privit in dreapta si in stanga, tipenie de om nu se zarea:

Mergeam incet spre chioscul din mijloc, cu teama sa nu spargem tacerea cu pasii nostri, am fi preferat sa avem pantofi de vata:

Cu aceeasi teama am inaintat privind spre chioscul central unde o candela ardea. Deasupra adevarul cantat de ingeri: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot"

Langa intrarea in Sfanta Biserica fresca mi-a captat toata atentia, iar florile o inconjurau cu dragoste:

Chiliile maicilor, de-o parte si de alta ne aratau ca Biserica este maica lor, iar ele se afla ca puii sub aripa ei. Fiecare cuvant de dragoste pentru Dumnezeu si pentru Biserica, la Moreni a inflorit. Priviti:

In Biserica sfintele moaste respirau rugaciune curata si ne adapau inimile fierte de oboseala, cu putere de Sus:

   Dupa ce ne-am inchinat, am iesit din nou afara, privind din nou in jur, inainte de a pleca din nou la drum. Va las pe voi sa visati cu ochii deschisi, si de ce nu, poate sa va faceti planuri de vacanta, ca pelerini spre aceasta sfanta manastire.

Idei pentru casa si gradina

Un vechi aspirator care nu mai functioneaza, poate arata grozav. Este cu atat mai mult preferabil cu cat rotilele ajuta la deplasat in spatiul unde doriti. Cele mai frumoase sunt cele colorate in culori vii.