Ochiul

„ Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

 Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6: 22-23)

Mereu m-am gandit ce inseamna aceste doua versete. Cred ca pe de o parte trebuie sa fie curat ochiul, pentru ca simplitatea e cea care ne satura sufletul de frumos. Pe de alta parte pentru ca nu orice adaos este bun. Cu cat e mai curat ochiul, cu atat cele ce le vede sunt mai aproape de adevar.

Tindem sa vedem lucrurile pervertite, ca printr-o lupa imensa, de intreg trecutul nostru- emotional, sentimental, de experienta stransa permanent la moara vietii. Nu cred ca exista in sine o experienta rea. Sau as putea s-o numesc asa doar pe cea din care nu am invatat absolut nimic, cea pe care tindem s-o repet am la infinit fara nici un folos... Cel bun pe toate le vede bune, iar cel rau pe toate le vede rele...

Daca ochiul meu va fi curat, atunci pe toate le voi vedea si le voi primi vor fi curate. Intocmai cum vad si primesc bebelusii. Ei pe nimeni nu vad rau, tuturor le zambesc cu simplitate si bunatate. Acelasi suras curat l-am mai intalnit la bratanetile adancite ale anumitor oameni. Nu mai stiu – uita cum e sa fii rau. Uita ce inseamna sa ai rautate si sa privesti cu ochiul umbrit  cele din jur..

Daca ochiul nu e curat, toata lumina iti pare intuneric...Iar gesturile de bunatate ale celorlalti le tot socotesti matematic incercand (si cateodata crezand ca descoperi) subintelesul lor. Ajungi sa vezi un gest frumos si sa te uiti stupefiat la infa[tuitorul lui, intrebandu-te: „de ce oare face aceasta? Ce a urmarit cu asta? Ce-i iese lui/ei din asta?” Sau intrebarea mea favorita ’’ce-a vrut sa spuna prin/ cu asta”... Nimic mai mult decat ce se vede sau aude.  

Ar fi minunat daca am incepe sa avem nadejdea in Domnul, sa nu ne mai pese de intrigi si dedesubturi obositoare, sa primim toate asa cum le primeam in copilarie: cu sufletul deschis si inima curata. Daca cele ce le vad eu, le vad ca bune, atunci ele vor fi bune. Cat despre neputintele celorlalti... raman neputinte pana la urma, fara doar si poate. Asa cum un bebelus nu poate alerga din start ci merge mai intai de-a busilea, asa si cei din jurul nostru, au neputinte si invata incet incet sa mearga drept si vertical.

Sa ne curatam ochiul deci de ura si de rautate, sa incepem a privi cu dragoste si cu nadejde, cu credinta ca cei din jur sunt cu siguranta mai buni ca noi. Doar ca nu au aflat inca modalitatea prin care sa ne-o arate. Rabdare, rabdare, rabdare... si vom descoperi in fiecare din cel de alaturi o comoara ascunsa de Domnul pentru noi, pentru bucuria noastra neincetata.