O alta fata a sarbatorilor Iasului

     Dimineti reci in care imi grabesc pasii catre servici. Ca orice alte dimineti, fara nici o alta schimbare. Sau dupa cativa pasi, poate ca da... vazand grupuri- grupuri mergand in pas vioi, aproape alergand... Cu bagaje, cu flori, cu scaunele in mana, cu papornite, sacose. Apoi comerciantii ad-hoc, cu scaunele de vanzare, batiste si buchete de busuioc. Ii vezi mai peste tot, din cativa in cativa metri, cu gura mare, aproape iti baga pe gat ceea ce vand.

Nu, nu am nevoie de scaun. Daca sunt sigura? Da, sunt sigura. Nu, nici de batista nu am nevoie, de busuioc  nici atat - acolo unde ma duc, adica spre servici. Oh, stai asa, am uitat, uite randul, nu pot trece de ei. Jandarmul te intreaba politicos si rece unde mergi. Pai spre servici. „Va rugam ocoliti”. Mda, spui ceva in barba si te indrepti spre directia aratata. Acolo alt jandarm. „Unde mergeti” O iei de la capat.... Aproape te sufoci sa dai atatea explicatii...

Venind de la servici, daca ai ghinionul si copilul inca mai este la gradinita, si este tocmai la gradinita Sfantul Nicolae, mergi sa il iei. Cat mai tarziu, ca poate cine stie, intre timp merg altii inaintea ta si le explica jandarmilor ca este gradinita acolo. Dar nu, stupoare „Este o gradinita aici?” te intreaba stand la 4 metri de incinta... Oamenii asezati la rand stau intr-o asteptare extinsa. Se aude parca de departe un zumzet, mai toti vorbesc, povestesc. Fiecare grup se adauga si coada incepe sa serpuiasca pe strazi si se tot lungeste, si se tot lungeste...

Mai apoi tarabele inunda centrul orasului, vanzand absolut orice iti poate trece prin cap. Imi aminteste de momentul in care Domnul Iisus a intrat in Templu si a inceput sa darame tarabele. Trebuie sa fi fost ca aici: profitand de sarbatoare vand de toate, e adevarat ca nu in pragul Catedralei (acolo sunt doar tarabele care vand icoane, sticlute cu mir si alte obiecte de acest gen - nu pot fi toate numite obiecte bisericesti). Multime de lume bulucita, curioasa, taraganand pasii, privind si intreband, un vuiet nestins... Miros de mici in zi de post. Ma intreb pentru bietii oameni, pelerinii veniti de departe, bolnavi, obositi, tristi si ingandurati, insetati si flamanzi, cum o fi pentru ei mirosul asta innebunitor de mici..

Incep in fiecare seara in acel miros ce abunda de pretutindeni a copt, a turta dulce, a multime de bunatati,  sa se auda boxele in care doua sau trei formatii sunt invitate sa cante. Se aud de atat de departe incat nu ma pot intreba daca aceasta sarbatoare a Iasului- care cade fix de sarbatoarea sfintei Cuvioase noastre Paraschiva de la Iasi, o fi pe placul sfintei. Sunt convinsa ca racla i se zguduie de zgomotul boxelor. Cum si-ar putea cineva imagina ca sfanta de bucura de asa ceva? De toata nebunia asta, un balci extins si insipid... Cum ar putea cineva care sta si vede fata lui Dumnezeu, aude muzica ingerilor si gusta bunatatile Raiului sa se bucure ca este „cinstit” cu tot felul de concerte rock, de bucatarii de strada gen fast food, de toate cate se intampla...

Totul culmineaza fireste cu artificiile de final, bubuituri care mie personal imi amintesc doar de razboi. Muzica ce insoteste exploziile este aleasa cu certitudine sa incante. Acum doi ani senzatia pregnanta era ca se deschid portile iadului. Cu surle si trambite si artificii, fireste... Nu stiu ce gen de muzica era si nici nu m-a interesat. Am fugit cat de repede am putut de acolo. In timp ce oamenii se ingramadeau cat mai aproape sa vada, eu nu stiam cum sa merg impotriva curentului si sa scap. A fost ultima oara cand am mai mers, nu mai vreau sa vad nici un fel de artificii, niciodata...

Nu stiu de ce nu s-au putut alege sarbatorile Iasului in orice alt moment al anului. Poate pentru a umbri sarbatorirea sfintei noastre?

     Piosenia si evlavia sunt rara avis, nu le mai vad decat rar. Iar cand le vad au riduri si lacrimi innnodate in barba pentru ca un hot le-a lasat fara ultimii bani de tren care sa le poarte spre casuta lor. Nu este an sa nu se intample la fel. La sfarsit, cand tragi linia si aduni si scazi, de fiecare data vezi cate o inima franta, cel putin una, care a fost jefuita. Nu, nu doar de bani, ci de tot ce stransese mai bun in inima. Pentru ca vin pelerini care au atata dragoste de Cuvioasa Paraschiva, incat stau zi si noapte flamanzi, fara sa manance, in mirosul de care aminteam, citind paraclise si acatiste, postind cu totul, in ploaie, in frig, doar sa ajunga sa-si plece genunchii si sa se roage. Si acolo, nu au timp in cateva secunde sa-si spuna pasul Cuvioasei, sunt impinsi in graba sa plece, ca sa aiba timp toti doar sa sarute racla... Probabil multi isi imagineaza altfel momentul, dar obositi de drum li se pare probabil halucinant cand in sfarsit ajung in fata sfintei. Ma intristeaza si nu stiu cum altfel s-ar putea organiza aceasta intalnire si cinstire a sfintei.

      In curand va incepe din nou nebunia. Si aud in adancul inimii mele atat:

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?

Nimic, Doamne, nimic, toate sunt vanare de vant….