Ca fiecare dintre voi citind mi-am format o parere despre cum era crestinismul in primele secole si mai ales despre cum ar trebui sa fie crestinismul zilelor noastre.
Si obsesiv imi vin in minte aceleasi intrebari privind la stadiul la care ne aflam noi astazi, la adancimea in care am cazut cu totii. „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”.
Ca sa poti sti ce inseamna asta ar trebui sa-ti traduci in inima iadul. Pentru noi iadul e disperarea si chinul. Dar toate disperarile si chinurile noastre vin din neputinte si patimi. Ori asta ar insemna ca iadul este o viata fara sfarsit sa traiesti inlantuit de propriile patimi si pacate care te chinuie ingrozitor.
Sa zicem ca iubesti pe cineva mai mult decat pe Tatal. Atunci vine chinul care te rupe de persoana respectiva la un moment dat, pentru ca ai asteptari mari, pentru ca te dezamageste crunt, pentru ca nu poti iubi pe Dumnezeu mai mult. Si atunci te intorci tot impotriva Lui si intrebi cu obraznicie, printre lacrimi, „de ce, Doamne?” Nici nu mai indraznesc sa pomenesc de cei pe care ni-i ia Domnul de langa noi. Si toata dragostea noastra patimasa indreptata catre sot, sotie, copil, mama, tata, frate, sora, se intoarce impotriva noastra.
Ne arunca intr-o disperare, dar asta doar pentru ca nu indeplinim prima si cea mai mare porunca. Admit ca e greu sa iubesti pe Cineva pentru ca nu-L vezi, nu-L auzi si nu-L simti, desi asta e totusi o minciuna sfruntata. Nu cred, eu in adancul inimii mele, ca exista un singur om pe globul pamantesc sa nu fi simtit macar o singura data dragostea si mangaierea lui Dumnezeu.
Deci nu-L iubesti, dar poti iubi pe aproapele, in care poti regasi franturi oglindite din Chipul lui Dumnezeu. Si ce faci? Pai in primul rand iti pui intrebarea cine este aproapele. Nu toata lumea este aproapele, cel putin eu nu asta am inteles. Pot trata pe oricine ca fiind aproapele, asta nu inseamna ca si este aproapele meu. Dar indiferent cine ar fi aproapele, nu-l poti iubi ca pe tine insuti. De ce? Pai ori nu te iubesti deloc pe tine insuti, si atunci e cam greu sa stii cam cum sa iubesti pe aproapele. Daca ar fi sa-l tratezi ca pe tine, atunci nu i-ai vorbi, nu l-ai purta in rugaciuni, nu l-ai trata decat steril si sec. Si mai exista cealalta varianta cand te iubesti nespus („pentru ca meritati”, nu?) Ei si iarasi devine greu.
Si vedem ca nu indeplinim nici prima porunca si nici pe cealalta. Luam orice indreptar de spovedanie si iarasi bifam ca intr-un rebus majoritatea pacatelor, mai ales ca fiecare pacat se face si la nivelul gandului si al inimii si trebuie sa recunosti in fata lui Dumnezeu ca le-ai facut pe toate, macar cu inima si cu gandul.
De pilda ai ucis. Cum sa ucizi? Pai simplu - cu cuvantul. Ucizi spunand un cuvant care doare, pe care l-ai spus sa doara crancen. Ucizi cand spui un cuvant mincinos, de care tu in interiorul tau recunosti ca e mincinos. Ucizi cand cineva ti-a spus secretul inimii sale si tu il insiri tuturor. Ucizi cand arunci cu pietre, cu cuvinte si cu furii. Ucizi cand vorbesti fara sa-ti pese crezand ca celalalt trebuie sa suporte palmele vorbelor tale, pentru ca, nu-i asa, asa esti tu, si n-are decat sa accepte orice de la tine. Ucizi cand lovesti in ce are mai drag cineva in adancul inimii sale. Cu vorba, desigur, nu cu altceva. Arunci otrava din tine si o scuipi pe aproapele. Si-ai ucis. Ce-ai ucis? Pai increderea in oameni pe care o are persoana respectiva, dragostea, nadejdea ca pot fi si oameni care se straduie sa nu loveasca. Poate de aceea tacerea este atat de placuta lui Dumnezeu: „ce este da, da, ce este nu, nu”... Un simplu da si un simplu nu , nu pot lovi. Poti ajuta pe cineva si tacand, vorbindu-i doar in rugaciune, sa-i vorbesti doar rugandu-te pentru el.
Si ma intorc deci la „tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. In acest caz, iadul ar fi sa-i pierzi pe toti cei dragi prin cuvintele pe care le-ai zis mereu, sa porti blestemul de a fi mereu singur, fara nimeni apropiat, pentru ca ii indepartezi pe toti. Cu fiecare cuvant sa te indepartezi de celalalt, desi ai vrea ca fiecare cuvant sa fie punte de legatura, pod sufletesc. Si sa se intample ca intr-un film prost, tocmai pe dos.
Cred ca fiecare purtam in noi samburele de rai si samburele de iad. Adica avem in noi puterea de a cuceri raiul, si avem si patimile care ne pot arunca in iad. Si mai cred ca trebuie sa ne punem des intrebarea: „pana cand?” Adica „pana cand voi zace in patimile si pacatele mele, pana cand ma vei mai rabda, Doamne? Pana cand voi continua sa ma mint singur pe mine insumi si sa cred ca sunt perfect si nu trebuie sa fac nici o schimbare in viata mea pentru ca asa sunt eu, asta sunt eu? Pana cand ma voi rupe de Dumnezeu si de aproapele prin ceea ce spun, fac si gandesc? Pana cand nu voi baga in seama sfaturile bune? Pana cand voi crede ca eu am dreptate si stiu totul, neincrezandu-ma in cuvintele Mantuitorului care spune ca nu poti sluji la doi domni? Pana cand voi continua sa imi bat joc de viata si de sufletul si de inima mea? Pana cand voi aduna in inima toata uratenia si hidosenia lumii, pentru ca eu ma incred mai mult in lume decat in Hristos?”
Stiu ca e greu, stiu ca e uneori aproape imposibil sa facem primul pas. Sa fie dar acesta primul pas. Sa incepem cu intrebarea: „pana cand?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu