Un cadou neasteptat

     Ieri pe nepusa masa am primit un cadou extraordinar. Tocmai plecasem dintr-un targusor din provincie spre casa, cu un oarecare interregio, pe o oarecare ruta. Blazata ca orice alt orasean prin excelenta, nascuta si crescuta pe pietrele orasului, ma ghemuisem la geamul trenului, nepasatoare la zgomotele din jur si mai ales la celelalte prezente.

 Ma intrebam mai ales ce-ar fi facut un sfant (oricare dintre ei, dar ma gandeam de pilda la parintele Paisie Aghioratul, la parintele Porfirie, la parintele meu duhovnic mutat la Cer...), ce-ar fi facut el odata urcat intr-un compartiment de tren? Probabil rugaciunea lui nestavilita n-ar fi incetat sa urce spre Cer, ar fi continuat sa vorbeasca lui Dumnezeu asa cum stie el.

     Pe cand deci astfel de ganduri imi cutreierau sufletul, am iesit din oras. Cerul cernea ninsoarea, destul de deasa si destul de lenesa... Fulgi mari treceau cu repeziciune inaintea geamului cu o forta care mi-ar fi sfichiuit obrajii. Si acolo pe loc am vazut la geamul meu, un geam mare cat o icoana de iconostas, o campie albita toata, cu ninsoarea cazand fara graba. Atunci mi-am dat seama cata binecuvantare ninge Bunul Dumnezeu peste fiecare bob de grau de dedesubt si parca auzeam deslusit:

”Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru.  La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi.  Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările."

Si vantul spulbera peste tot fulgii, ii insira si se juca cu ei... Iar goana trenului parea ca o goana de cal. Dar cine oare s-ar mai incumeta sa alerge pe camp in plin viscol calarind? Si ce cadou sa simt totusi c-o fac, desi gerul nu-mi taie obrajii, sa cuprind cu privirea tot cat vad –alb pana-n departare. Sate ascunse cu lumini portocalii la geam si becul din fata casei aprins.... Asteptau oaspeti. Pe cine oare? Ma tot intrebam... Cainii erau rataciti prin cotloane ascunse, desi pe zapada dintre sate, de-alungul liniei ferate se vedeau clar urmele labutelor lor... Ce-or fi cautat infrigurati si infometati prin pustietatea aceea? Nu-mi pot da seama.

Am savurat deci clipa de clipa, pana cand a venit inserarea cu plapoma ei albastra peste ninsoare si peste camp. Ferestrele au devenit si mai portocalii in timp ce fumul iesea de la fiecare acoperis. De departe toate pareau atat de romantice si frumoase. Ma intrebam totusi cati vor fi fiind goi, flamanzi si infrigurati in casutele lor... Cati oare au blestemat ceasul in care frigul a venit peste ei, inca o saptamana de frig...

      Eu eram la caldura, priveam si ma bucuram. Si stiu ca altadata as fi privit in continuare blazata pierduta in cu totul altfel de ganduri. Dar de data aceasta m-am bucurat cu bucurie mare de pictura reala asternuta in fata ochilor mei. M-am bucurat de ea pana cand intunericul a cazut negru si a stins ultimele licariri ale fulgilor. Copacii au disparut, la fel si casele. Iar in noapte au ramas doar felinarele stradale aprinse, descriind siruri-siruri ca instalatiile de pom monocolore, imbratisand satele...