"Homesick"

      Mă gândeam zilele trecute de câte ori am fost fericită în viaţa mea. Fireşte că întotdeauna cele mai fericite clipe au fost cele din frageda copilărie. Dar aş minţi să spun că Domnul nu a avut grijă de mine în permanenţă, că nu mi-a dăruit clipe multe, din belşug, cu nemiluita, ca un Bun şi Miluitor ce este.

      Îmi amintesc gustul libertăţii pe care l-am respirat cu nesaţ în zilele când părăsind cuibul părintesc am plecat în lume, să dau piept cu ea, pregătită să lupt şi să înving, credeam eu, să devin cea mai cea, să înfig catargul reuşitelor ca un om de succes.

     Apoi încet - încet am început să primesc una câte una palmele care m-au modelat, suferinţele care m-au învăţat să suspin, să privesc în Sus, să mă rog şi să strig, să plâng în inimă fără ca pe buze să se ivească vreun sunet, să înghit lacrimile cu noduri grele... Cine nu învaţă asta? Toţi învăţăm. Este singura cale de a netezi asperităţile, de a lustrui sufletul nostru.

     În tot acest proces, de-alungul anilor, am avut mereu un punct de sprijin la care m-am întors să privesc din uşa amintirilor: clipele copilăriei. De fiecare dată îmi răsar cu un miros cunoscut, mă izbesc în trecut şi mă fac să retrăiesc acut cu sufletul acele momente.

     Dacă este iarnă, ca acum, îmi amintesc scârţâitul zăpezii sub ghetele părinţilor care trăgeau la săniuţa în care mă aflam eu. Iar eu, rostogolită în sanie şi infofolită în pături, priveam răsturnată cerul negru adânc, cu stelele care sclipeau. Câteodată un sunet străpungea liniştea în care doar paşii părinţilor şi sunetul tălpilor saniei mai scârţâiau, şi mie mi se părea că luna face acel zgomot. Părea că atunci când îl auzeam luna tremura toată, vibra, şi odată cu ea şi sania mea.  Fulgii de zăpadă care erau aşternuţi straturi straturi sclipeau albi în lumina felinarelor stradale. Mi-am promis ca atunci când voi fi mare, să-mi fac o rochie aidoma zăpezii sclipitoare, cu fulgii aceia neasemuiţi.

      Mai târziu când veneau primele ninsori, cea mai mare bucurie era să privesc fulgii care cădeau pe îmbrăcămintea mea, perfecţiunea lor în detaliu. Mergeam atât de absorbită de frumuseţea lor încât nu-mi păsa de nimic şi de nimeni. Cum zicea mama: „cu capul în nori”.

Şi vă mărturisesc că şi astăzi când merg cu trenul spre oraşul meu natal, sufletul îmi tresare de bucurie nespusă când întâlnesc dealurile, le recunosc, ştiu că sunt ale mele...

Cobor din nou în fericirea primelor zile din viaţă, aud poveşti la gura sobei, cu Ivăroaia care trăia într-o casă mică-mică, o casă ca de papuşi, cu scrin vechi, cu mobilă de boieroaică. Simt gustul plăcintelor cu brânză (jumătate sărată, jumătate dulce) sau al plăcintelor cu dovleac. Încă o plăcintă, încă o poveste - cu doamna Albertina, Dumnezeu s-o ierte, o adevarată doamnă, cu hainele de mouton d’ore, sau de astrahan, şi parcă o văd, demnă, verticală şi serioasă şi în acelaşi timp aud timbrul cald al vocii ei.

Poveştile cad una câte una, cu oameni de demult, oameni care s-au mutat la Cer. Şi simt că aparţin acelui loc, că o bucată din mine a rămas acolo, împreună cu poveştile acelea. Întreaga stradă este acum locuită de oameni bătrâni, cei mai tineri au 60 de ani...

      Cu cât înaintez în vârstă, cu atât simt mai mult că mă cheamă poveştile acelea. Ştiu pe de rost cum arată fiecare locuşor, ştiu cum arata şi cimitirul vechi unde îmi sunt cei iubiţi ai mei îngropaţi, şi ştiu si pe cel nou din vale... De fiecare loc mă simt legată.

Aşa înţeleg şi eu dorul celor plecaţi din ţară, şi ştiu că şi ei sunt ai mei, românii mei. Sunt cei cu care am legătura de sânge, de neam, de istorie.

     Când eram mică, sau să zic „mai tânără”, visam doar să pribegesc în depărtări americane. Strânsesem o bucăţică de ziar în care ni se explica despre loteria vizelor, mai aveam alta în care se explicau pe îndelete lucrurile necesare să poţi emigra în Statele Unite. Erau ca o comoară aceste file de ziar, le păstram între actele cele mai de valoare...

     Zilele trecute privind la televizor ştiri despre viscolul, gerul şi zăpada care au lovit ţara noastră, am vazut trei români împingând la o maşină ca să o scoată din zăpadă. Şi în cel mai curat grai românesc, unul striga împingand cu foc „dă-i, dă-i, dă-i înainte”...Mi s-a părut cel mai dulce grai, mă uitam şi ziceam în sinea mea „ăştia-s românii mei, uite cum sar să se ajute, cât de frumoasă este limba noastră şi cât de dulce sună!”. Şi am ştiut în secunda aceea că aici vreau să mor, între românii mei. Oricât de grea ne-ar fi viaţa, mor între ai mei.

Nu ştiu dacă este semn de bătrâneţe. Nu ştiu dacă este semn de maturitate. Dar am început să-mi iubesc neamul şi glia. Îi iubesc aşa, cu păcatele lor. Aş vrea să le fie bine, aş vrea să-şi amintească iar de Dumnezeu cu toţii (mă rog, cum erau declaraţi ei ca ortodocşi vreo 80%)... Şi dacă s-ar putea, aş vrea ca Măicuţa Domnului să-i îmbrăţişeze pe toţi, să-i acopere şi să-i apere, că sunt ai mei, sunt toţi cei dintre care am înmugurit şi eu, şi tu cel care citeşti aceste rânduri.

      Doamne, binecuvântează ţara noastră şi pe românii noştri, cei care necăjesc aici în patrie şi pe cei care pribegesc pe alte meleaguri vitrege!

     Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să vă aiba în paza, românii mei!