Tăcere, tăcere….

      Avva Pimen ne dă următorul sfat: "Orice îngrijorare (mâhnire) care ne vine trebuie să fie depăşită prin tăcere." Avva Isaia, spune acelaşi lucru, zicând: "Până ce inima ta nu şi-a aflat pacea, prin rugăciune, străduieşte-te să nu explici nimic fratelui tău."

      Adevărul este că de câte ori am tăcut în discuţiile cu ceilalţi, nu mi-a părut rău. Atunci când s-au ivit anumite situaţii, când un seamăn de-al meu a început să mă atace, pe faţă sau nu, dacă am tăcut, niciodată nu mi-a părut rău.

      Mai degrabă îmi pare rău când vorbesc, căci de multe ori spun fie lucruri care nu trebuiau spuse, fie lucruri care dor, fie lucruri care rănesc, fie lucruri care nu folosesc nimănui...

Poate că în timp am ajuns şi eu să văd acea înţelepciune populară care a rezultat într-un proverb minunat: „tăcerea e de aur”...Unii au găsit cu cale să facă o completare la aceasta, dar eu cred că spune tot doar acest cuvânt: ’’tăcere”...

      Privind în tăcere in jur descoperi ceea ce altora le scapă, chibzuieşti mai bine. De câte ori în copilăria mea am privit pe cei dragi ai mei gândind la rezolvări ale problemelor, i-am văzut tăcând, privind în adâncul lor.

      Nu ştiu de ce avem tendinţa de a fi aşa gălăgioşi, de a vorbi, de a spune mai mult decât ascultăm. De fapt în zilele noastre a asculta pe celălalt a ajuns fapt de dragoste, fapt de milostenie, într-un fel. Şi mulţi dintre noi parcă nu mai suferim tăcerea, acea tăcere care ne face să ne întâlnim propriul suflet ca într-o oglindă, să îl vedem în toată splendoarea sau hidoşenia lui... Suflete sfărâmate, suflete chinuite, suflete care locuiesc în întuneric şi care numesc întunericul „lumină’’...

      Cred că este extrem de greu să învăţăm să tăcem, dar roadele se vor observa, spun sfinţii părinţi, odată ce învăţăm să o facem.

      Şi cu toate acestea tăcerea nu înseamna a rupe comuniunea cu ceilalţi. Tăcerea ne învaţă să privim înspre toţi şi să ne rugăm pentru fiecare în parte.

       Am observat că majoritatea celor care fug de propria imagine - a sufletului- se feresc să rămână vreodată singuri. Ori dacă rămân singuri, în tăcere, această întâlnire cu sine devine apăsătoare şi prea grea de purtat. Atunci un radio în surdină, un televizor deschis pentru a deveni zgomot de fond este tratamentul zilnic spre uitare. Spre uitarea faptelor...

       Am auzit, că la bătrâneţe când aproape toate simţurile încep să te lase, amintirile năvălesc şi-ţi ocupă în mare parte câmpul vizual interior. Revezi la nesfârşit, chinuitor aş spune, lucruri pe care nu le mai poţi repara, faptele rele... Dacă ponderea păcatelor e mai mare, atunci îţi petreci majoritatea timpului adâncit in privirea acestora... Cât de greu trebuie să fie, să vezi cu ochii minţii un păcat pe care l-ai săvârşit şi să ştii că nu poţi face nimic să îndrepţi lucrurile... Cred că aceasta determină în mare parte pocăinţa noastră...

(Imagine preluată de aici)

       Să învăţăm sa tăcem atunci, să învăţăm să iubim tăcerea care ne arată cum suntem noi de fapt, pentru a ne putea schimba, pentru a face ca omul nou să se nască, cu fiecare clipă, cu fiecare ceas.

      Şi dacă parintele Cleopa spunea: „răbdare, răbdare, răbdare, şi când ai gătat, ia-o de la capăt cu răbdare, răbdare”... eu cred ca putem zice şi: „tăcere, tăcere, tăcere, şi când ai terminat, ia-o de la capăt cu tăcere, tăcere, tăcere”....