Detalii

     Din momentul în care ne naştem suntem asaltaţi şi înconjuraţi de milioane de detalii de tot felul. Mai întâi de cele de ordin senzorial, simţim, unii spun că încă din pântecele mamei, într-un fel sau altul „pipăim” lumea în care am venit, pentru a o cunoaşte mai bine.

     De multe ori ni se pare că lumea nu se lasă cunoscută decât prin detalii. Şi de mai multe ori ne împovărăm cu acestea, pentru ca la maturitate să ajungem să trăim pentru ele. Ne interesează dacă va ploua, dacă e soare, dacă maşina mai are benzină, cât s-a scumpit benzina, câţi km sunt dintr-un loc în altul, dacă vecinul e căsătorit sau nu, de câte ori s a căsătorit, cu cine, câţi copii, de ce fără copii şamd...

     Dureros însă că sfera detaliilor se mută şi în domeniul religios, acolo unde ar trebui practic ca numai sufletul să traiască cele ale duhului. Încep şi te covârşesc mii de întrebări, căutând să fii  şcolarul cel bun cu temele pregătite. Astfel afli câte lumânări trebuie să aprinzi, musai în ce moment al Sfintei Liturghii, la câte Biserici trebuie dat pomelnic, cu ce să te îmbraci şi mai ales cu ce să te acoperi (sau nu) pe cap. Şi noi oamenii, devenim experţi în detalii. Am fi în stare să spunem câte perechi de pantofi schimbă părintele pe an, câte pahare a băut fratele X la pomenirea lui Y, şi multe altele care ne împovărează şi ne doboară.

Cele mai cumplite detalii sunt însă cele ale „căutătorilor” înţelepţi. 

 (imagine preluata de aici )

      Pentru mine semnalul de alarmă cel mai evident că nu înţelepciunea este cea mântuitoare, a fost povestea vieţii marelui împărat Solomon. Atâta căutare, atâta frământare, atâta zbatere !!! Când se închina la idoli, când revenea la credinţa adevărată. Când rătăcea (deşi cred că ştia scripturile foarte bine), când revenea la starea de pocăinţă. Nimic nu mi se pare mai folositor în acest sens ca pilda împăratului Solomon - pentru a arăta cât rătăceşte un om inteligent aiurea, deşi cunoaşte foarte bine izvorul cel bun.

     Şi iarăşi îmi amintesc de cuvântul Mântuitorului „rătăciţi neştiind scripturile şi puterea lui Dumnezeu”. E adevărat însă că numai „sola scriptura” tâlcuită de un oarecine nu poate mântui. Asta cel mai simplu se poate vedea la viaţa lui Tolstoi care s-a apucat după mintea lui să „traducă” Evangheliile scoţând ceea ce nu-i convenea şi lăsând doar pildele şi predica de pe munte... Şi apoi, şi „diavolii ştiu şi se cutremură” dar asta nu înseamnă că sunt mântuiţi.

Problema cu detaliile este că prea multă lume încearcă să le memoreze, să le dea un sens, o menire. Pe când cu adevărat nu trebuie să trăim decât în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oare nu suntem noi în Hristos îmbrăcaţi? Ce ne trebuie mai mult decât atâta?

      Am observat că mulţi din oamenii inteligenţi care caută şi scormone şi încearcă să pătrundă oceanul detaliilor cu mintea, încrezându-se în mintea lor mai degrabă decât în cuvântul Domnului, aceia se pierd pe drum. Devin atei sau ajung eretici.

Şi atunci când mă încearcă îndoielile, când aflu că în timpul sfintei Liturghii grecii stau în picioare, ruşii în genunchi, românii ghemuiţi, dar de fapt în nici unul din sinoade nu s-a stabilit cum să stea omul la Liturghie, când aflu că unii socotesc postul într-un fel, alţii în alt fel, când văd detalii care simt că mă smintesc, le las toate la mâna Domnului. El ştie mai bine de ce aşa şi nu altfel.

      Căci până la urmă, Biserica este aceeaşi, deşi din primele veacuri a devenit în permanenţă. La începutul veacurilor nici măcar nu erau aşezate posturile ca acum. Oare nu au fost atâţia mucenici şi atunci? Nu au avut ei atâta credinţă încât au mutat munţii din loc, şi graniţe, şi au lăsat modele de sfinţenie şi vrednicie? Nu după mulţimea sfaturilor primilor părinţi şi sfinţi ne ghidăm? De ce ne cramponăm în detalii în loc să urmăm credinţa în Hristos? Să căutăm mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte ni se vor adăuga noua. Dar nu oricum: cu sens, cu menire, cu direcţie, cu tot ce caută sufletul nostru. Acelea vor veni şi ne vor umple inimile aşezându-se prin simplitate şi smerenie.

      Căci trebuie s-o spunem, numai mândria caută detaliile. Numai mândria rupe. Numai mândria vrea să fie ea prima care ştie, care cunoaşte, care spune, care înţelege.

Eu cred că revelaţiile sfinţilor părinţi au venit întru smerenia lor. Atunci când fiecare pe rând, de la sfântul Apostol Pavel a recunoscut că ’’nu eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Abia de acolo a început fiecare să trăiască cu adevărat şi să înţeleagă şi să tâlcuiască. Atunci când spinii mândriei şi solzii  trufiei de pe ochii lor au căzut.

Şi aşa rămâne până la sfârşit: să ne oprim din a judeca noi, lăsând pe Dumnezeu să judece şi să ne tâlcuiască după credinţa noastră, în Biserică.  Noi să înmulţim credinţa, dragostea, nădejdea şi restul vor veni  de la sine.

      „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” căci „Hristos a înviat!”