joi, 26 aprilie 2012

„Inima omului poate fi altar”


      Am citit de curând un bun articol având acest titlu. Şi m-a impresionat cel mai mult din tot articolul titlul său. Nu pentru că restul ideilor nu ar fi foarte profunde, frumoase, alegorice şi adevărate. Ci pentru că titlul l-am simţit acolo unde se adresează: inimii.
      Exact aşa simt şi eu că inima devine Altar al jertfelor noastre. Când plângem, din dor pentru Hristos aducem pârgă şi roadă ca jertfă. Dar oare nu se aseamănă acestea cu lacrimile pruncilor care strigă după mamă? Citisem undeva că cel mai stresant  sunet este plânsul unul bebeluş. De ce? Pentru că nu-l poţi ignora. Se adresează întregii tale fiinţe, rezonezi cu durerea pruncului până la ultimul atom. Îl simţi că are nevoie şi simţi cum inima vrea să alerge înaintea durerii sale să o potolească, să-l ia în braţe. Iar neputinţa? Oh neputinţa de a-i potoli durerea micului simţi că te sfărâmă şi te macină, ai fi în stare să te târăşti ca râma numai să ştii că pruncul tace mulţumit şi fericit. Iar când râde? Oh, ce bucurie!!! Câtă bucurie când râde un prunc, parcă şi Cerul râde. Poate de aceea se spune în popor că atunci când un bebeluş râde în somn visează că se joaca cu îngerii... Pentru că aseamănă veselia pruncului cu starea Raiului.
      De aceea cred că multe lacrimi ale noastre sunt primite ca jertfă. Mai ales cele în care ne asemănăm cu pruncii. Dar şi cele în care lacrimile sunt jertfă în Altarul inimii noastre pentru suferinţa aproapelui. Oare câţi dintre noi nu am plâns pentru o persoană dragă care suferă? Iar sfinţii au „darul lacrimilor” putând sa-şi plângă păcatele.
      Dar mai cred că sunt şi bucurii care sunt aduse jertfe pe acest Altar intim. Cele pe care le trăim atunci când suntem în Biserică. Mulţi dintre noi am trăit acest gen de bucurie când am spus cu tărie şi cutremur în suflet „Hristos a înviat!”  Dar bucurie mare s-a făcut de fiecare dată când Isaia a dănţuit cu fiecare mire şi mireasă, când fiecare prunc a fost îmbrăcat în Hristos. Avem astfel de bucurii când devenim pelerini cu adevărat căutători, amintindu-ne îndemnul „căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”.  Şi câţi nu am aflat oare pe drum, într-un schit îndepărtat, sau la o chilie a unui bătrân părinte bucuria căutata? Acea bucurie care te duce în Cer. Care te mută acolo, care îţi arată că şi tu eşti fiu, rătăcitor ce e drept, dar e ca şi cum e o vedere cu fotografia de „acasă”. O pregustare a bucuriei întru care eşti aşteptat. Căci tulburator este, când vii dintr-o lume în care simţi gerul răutăţii, şi poposeşti lângă un batrân părinte care îţi deschide uşa cu zambetul pe buze şi te numeşte „fiu” şi te tratează ca şi cum cu adevărat îi eşti fiu. Fără reproşuri, fără cuvinte tăioase, ci doar cu bucuria negrăită a unui părinte bun care-şi vede copilul venit de tare de departe...
      Inima noastră devine altar când urmăm îndemnul Mântuitorului: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” Iar în adâncul cămării, în ascuns, inima ne este Altarul în care rugăm sa fim iertaţi, sa fim binecuvântaţi, să fim miluiţi şi mântuiţi.
În articol ni se spune: „Sfântul Teofan Zăvorâtul ne mărturiseşte că vom avea o inima altar, numai dacă în ea se va aprinde căldura Duhului Sfânt”
      Da, de multe ori mă gândesc că teoretic e uşor, sau pare uşor, însă practic cineva se poate lupta toată viaţa să aprindă căldura Duhului Sfânt şi să nu reuşească...
     Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să ne dăruiască aceasta, ca aprinzând această făclie, să putem şi noi lumina în rugăciune.

Un comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate