Despre Fericita Beatrice

Această Beatrice a fost într-o mănăstire din Franţa, având ca stareţă o mătuşă a ei. Mănăstire mare, măicuţelor, nu ca pe aici la noi... Dar era de o frumuseţe cum nu se mai văzuse pe lume. Există nişte canoane care spun că dacă o maică are o frumuseţe mare să-i pui voal pe faţă. Nu-i pune nimeni voal şi nici nu e nimeni urât, toată lumea este frumoasă. Pentru că sunt flori, nu-i nici o floare urâtă, dar nu seamănă una cu alta. Şi i-a dat stareţa, mătuşa ei, ascultare să ude florile la Maica Domnului la catapeteasmă. Şi uda cu atât drag şi îi spunea Maicii Domnului: „Dacă îţi place cum ud eu florile, să înflorească!” Şi înfloreau bobocii! Şi într-o zi un călător, un aventurier, să-i zic, care călărea pe un cal sirep să viziteze arhitectura, că era extraordinară, a trecut pe acolo. Şi cum s-a mişcat biata fată, s-a mişcat voalul ei şi i-a văzut frumuseţea. Şi s-a aprins după ea şi-a început să vină mereu. Asta mititica, nu ştia ce se întâmplă... Dar într-o zi acesta a venit şi i-a spus: „Eu te iubesc.” Ea a zis: „Pe mine mă iubeşte Maica Domnului.” Mare greşeală: cu dracul nu se stă de vorbă. Să nu faceţi greşeala aceasta, să te aperi. Pentru că el este foarte bucuros să intre în dialog cu tine. Ignoră-l. Spune: „Doamne, iartă-mă, Doamne Iisuse Hristoase!” Asta e poziţia când eşti atacat. Dacă stai de vorbă, dracul are şi el posibilitatea de a spune ceva şi atunci te încântă. Care este exemplul: chiar căderea Evei. Şi atunci ea a greşit şi el i-a spus: „Sunt catolic, sunt ca tine.”

Atunci dracul a intrat în ea şi a început să se tulbure. Şi i-a spus ăla aşa de-a dreptul: „Mâine dimineaţă vreau să te iau.” Şi ştiţi ce a zis ea? „Mai repede, mai repede!” Era căzută. Şi acum apare un fenomen pe care-l veţi constata toţi, ca frumuseţea căzută se face extrem de urâtă. Şi ăla a luat-o, a suit-o pe cal, să dispară, şi ea s-a făcut atât de urâtă, încât i-a fost scârbă de ea. Dar în virtutea frumuseţii trecute a dus-o, a batjocorit-o şi a lăsat-o în lume. Şi a stat în lume săraca şapte ani, dar nu avea cu ce să trăiască, trebuia să se vândă. În Franţa legile erau aşa: o femeie desfrânată n-are dreptul la nici o judecată, n-are nici dreptate. Şi mulţi o batjocoreau, amăgind-o că-i plătesc şi nu-i plăteau şi nu se putea apăra şi era din ce în ce mai săracă şi mai urâtă, pentru că era mereu batjocorită. Notaţi, ferească Dumnezeu de păcat! Şi în durerea asta mare în care era acolo, plânsă şi amărâtă, gândindu-se cât de fericitâ era ea în dialog cu Maica Domnului, ce s-a întâmplat? Au venit pe acolo turişti, cum sunt şi pe aici, cu rucsacuri, şi-au văzut-o, şi ea... Mergeau să vadă monumente istorice, că aşa era şi mănăstirea ei. Şi stând de vorbă i-au zis: „Uite, te luăm cu noi.” I-au dat de mâncare şi au dus-o la mănăstire, la ea. Era cale lungă. Şi acolo, când s-a văzut ea în mănăstire, când a ajuns la poarta mănăstirii, i-a fost frică să intre, i-a fost ruşine şi-a tot dat roată. Şi ce credeţi? Acum e acum! Săraca, când a intrat, s-a dus şi ea cu mare sfială, pentru că acum se înţelepţise, era pocăită, săraca, distrusă, dar nu descurajată. Trăia în nădejdea bucuriei trecute. Şi a făcut un pas, cu capul s-a uitat către catapeteasmă şi ce credeţi că a văzut? S-a văzut pe ea cum uda florile.

Zice; „Eu sunt aici, cine-i aceea?” Şi a mers, a mers cu sfială, până a ajuns la ea şi zice: „Cine eşti?” Când se întoarce, era Maica Domnului în chipul ei. „Ai venit Beatrice? Ţi-am ţinut locul. Aici nu ştie nimeni că ai plecat şapte ani.” A mai trăit câţiva ani. Icoana ei este aşa smerită, cu un mic cuib de porumbel la inima ei, cuibul se vede pe-afară, cu un porumbel ce se uită spre cuib. V-a plăcut, da? Ţineţi cont de întoarcerea ei, nu de căderea ei. Iar dacă se întâmplă, nu vă descurajaţi, pentru că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, nimic nu este pierdut atât timp cât credinţa este în picioare, cât sufletul nu abdică şi capul se ridică din nou.

Părintele Arsenie Papacioc- „Iată duhovnicul”

Editura Sofia Bucuresti, 2010, pagina 104