Despre inimă cu Dan Puric

     De când am fost mic şi până-n ultima ei clipă, mama îmi dădea un sfat:
     -“Dragul mamei, nu-ţi arăta inima oricui!”
Şi nu ştiu de ce, atunci când îmi spunea adevărul acesta, frumoşii ei ochi albaştri, erau străfulgeraţi pentru o clipă de o indefinită tristeţe. Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vieţii, şi realiza că nu putea.
Dureroasă fatalitate, ce o făcea  să-şi trăiască viaţa din înăbuşite strângeri de inimă, infinite griji ce-i marcau necruţător fiinţa.
      O asiguram instinctiv că totul o să fie bine. Ca apoi, pe ascuns, să mă arunc în valurile vieţii. Iar viaţa, îmi cerea să nu îmi ascund inima şi abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tărie, zdrobind-o.
Prăbuşit, dezamăgit cumplit de trădările vieţii, mă-ntorceam în mica ei garsonieră.
Mama se făcea că nu-mi vede rana adâncă ce mă-ngenunchease. Îmi făcea de mâncare, apoi îmi intindea masa având grijă să am în farfurie bucăţile cele mai bune.
     -“Lasă, dragul mamei, că trece şi asta!”
Inima mea se refăcea încet-încet, oblojită de invizibile şi tandre mângâieri.
N-aveam de unde să ştiu că, vindecat, plecând apoi, inima ei rămânea cuprinsă de un şuvoi de tristeţe, copleşită de singurătăţi.
      Se spune că în “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Şi atunci, oamenii îşi vorbeau de la inimă la inimă. Ce minune făcuse Dumnezeu, când spusese că “totul o să fie la vedere!”
Dar, ce cumplit că acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin păcat. Şi atunci, de ruşine, se spune că inima s-a ascuns în trup.
      “Trei inimi ai în tine, muritorule!” spun sfinţii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tău şi cea de carne şi sânge prin care curge viaţa . Şi toate trei bat dimpreună. Dar atunci când în tine, inima Domnului nu mai bate, să ştii că eşti în  moarte sufletească.
Dar eu, simt că lângă inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea  a mamei.
Iar când aceasta nu mai bate…eşti singur!

Dan Puric