"(...)Bătrânul Toion care se înfuriase la început de obrăznicia lui Makar, începu să-l asculte cu toată atenția, ca și cum s-ar fi convins că nu-i chiar atât de prost cum i se păruse. Popa Ivan se speriase și încercă să-l tragă pe Makar de poala sonei, dar Makar îl dădu la o parte și urmă ca mai înainte. Apoi, și popii îi trecu spaima și un surâs îi înflori pe chip, văzând că unul din credincioșii lui îndrăznește să spună adevărul curat și că acest adevăr îi place bătrânului Toion. Până și tinerii cu cămăși lungi și aripi albe, argații bătrânului Toion, veniseră din încăperea lor și, stând în ușă, ascultau uimiți cuvântarea lui Makar și își dau cu coatele.
Makar începu spunând că nu vrea să fie calul paracliserului. Și nu vrea, nu pentru că s-ar teme de o muncă grea, ci pentru că această hotărâre nu este dreaptă. Și deoarece hotărârea nu este dreaptă, el nu i se va supune, n-o să se clintească din loc, n-o să miște un deget măcar! Să facă ce vor cu el! Să-l dea chiar pe mâna dracilor să le fie pe veci argat – el nu-l va duce pe ispravnic, pentru că hotărârea nu este dreaptă. Și să nu creadă că-l sperie viața calului, paracliserul mână calul, dar îi dă să mănânce ovaz, pe când el a fost mânat o viață întreagă, dar nu i s-a dat ovaz.
- Cine te-a mânat? îl întrebă Toion încă supărat.
Da, a fost mânat, a fost prigonit o viață întregă! L-au prigonit starostele și cei mai mari ai satului, și judecătorii și ispravnicii, cerându-i dările; l-au prigonit popii, cerându-i ruga; l-au mânat nevoia și foamea; l-au mânat gerul și arșița, ploile și seceta; l-au prigonit pământul înghețat și taiga haină! ... Vita merge înainte și privește în pământ neștiind unde e mânată... Și el a fost mânat la fel... Oare a știut el ce citește popa în biserică și pentru ce trebuie să primească ruga? A știut pentru ce și unde i-a fost dus feciorul cel mai mare, luat la cătănie, și unde a murit, și unde odihnesc sărmanele lui oase?
Se spune că a băut votcă multă? Firește, acesta e adevărul: inima îi cerea votcă...
- Câte sticle zici tu că au fost cu totul?
- Patru sute, răspunse popa cercetându-și cartea.
Bine! Dar oare asta era votcă? Pe trei sferturi era apă chioară și numai un sfert votcă, și încă una în care puseseră frunze de mahorcă. Prin urmare, trei sute de sticle ar trebui scăzute.
- Drept e ce spune? îl întrebă bătrânul Toion pe popa Ivan și se vedea că tot mai e supărat.
- Adevăr curat! Răspunse repede popa, și Makar urmă.
A adăugat treisprezece mii de pari: Bine! A tăiat numai șaisprezece mii? Bine! Dar oare e puțin? Și apoi două mii le-a tăiat în vreme ce nevasta lui cea dintâi era bolnavă... Și avea inima grea, și ar fi vrut să șadă lângă nevastă-sa, și nevoia îl mâna în taiga... Și în taiga plângea, și lacrimile îi înghețau pe gene, și de durere frigul îi pătrundea până la inima... Dar el tăia înainte.
Apoi femeia a murit. Trebuia s-o îngroape, și n-avea bani. S-a tocmit să taie lemne ca să plătească casa femeii pe lumea cealaltă... Dar negustorul, văzându-l la ananghie, nu i-a plătit decât câte zece copeici... Și femeia zăcea singură în cocioaba înghețată, unde nimeni nu aprinsese focul, iar el tăia lemne și plângea. El crede că acele care cu lemne ar fi trebuit să fie socotite de cinci ori mai grele, sau poate și mai mult.
Lacrimi se iviră în ochii bătrânului Toion, și Makar văzu cum talerele se clatină și cel de lemn se ridică în sus, iar cel de aur se lasă în jos.
Și Makar continua să vorbească: Dar au toate scrise în carte...Să caute numai. A fost el vreodată mângâiat, a auzit vreo vorbă bună, a avut vreo bucurie? Unde-i sunt copiii? Dacă mureau, era amărât și îi era inima grea, iar dacă ajungeau mari, plecau de la el să lupte singuri cu necazurile vieții. Și el a îmbătrânit cu cea de-a doua nevastă, și vedea cum îl părăsesc puterile, și cum se apropie bătrânețea vitregă, și rămân singuri și de izbeliște. Erau părăsiți și singuri ca doi brazi orfani în stepă, peste care suflă de pretutindeni vijelii cumplite.
- Adevăr grăiește? întrebă din nou bătrânul Toion.
Și popa se grăbi să răspundă:
- Adevăr curat!
Atunci cumpăna se mișcă din nou... Dar bătrânul Toion rămase pe gânduri.
- Ce să fie asta? Zise el. Am pe pământ oameni cu adevărat curați... ochii lor sunt senini și chipul luminos, și hainele nepătate... Inimile lor sunt bune ca țărâna cea bună; ele primesc sămânța și din ea cresc crini de câmp și lăstare aromate al căror miros îmi face plăcere. Pe când tu, uită-te la tine!
Și toate privirile se întoarseră spre Makar, și el se simți rușinat. Își dădea seama că ochii îi sunt tulburi și chipul întunecat, că părul și barba îi sunt încâlcite, straiele rupte. Și deși cu mult înainte de moarte se tot pregătise să-și cumpere cizme ca să vină la judecată, așa cum i se cuvine unui adevărat țăran, el își tot bea banii și acum sta în fața bătrânului Toion, ca cel din urmă dintre iacuți, încălțat cu niște tarbose scâlciate... Ar fi vrut să-l înghită pământul.
- Chipul tău e întunecat, urmă Toion, ochii îți sunt tulburi și straiele rupte. Iar inima ta a fost năpădită de bălării, de spini și de pelinul cel amar. Iată de ce mi-s dragi oamenii cuvioși și-mi întorc fața de la niște nelegiuiți ca tine!
Inima lui Makar se strânse. Se simți rușinat de viața lui. Trist, își lăsă capul în piept, dar deodată și-l ridică iarăși și începu din nou să vorbească.
Despre ce fel de oameni cuvioși vorbise bătrânul Toion? Dacă despre acei care au trăit pe pământ o dată cu el, dar în palate bogate, atunci el, Makar, îi cunoaște... Ochii lor sunt senini pentru că n-au vărsat atâtea lacrimi câte vărsase Makar, și chipurile lor sunt luminoase, pentru că au fost scăldate cu parfumuri, iar straiele lor curate le-au fost țesute de mâini străine.
Makar își lăsă din nou capul în piept, dar și-l ridică numaidecât.
Și cu toate acestea oare el nu vede că și el, Makar, s-a născut, ca și ceilalți, cu ochii limpezi care oglindeau cerul și pământul și cu inima curată, gata să se deschidă pentru tot ce e minunat pe lume? Dacă acum ar dori să-și ascundă sub pământ trupul posac și rușinos nu e vina lui... Dar atunci a cui e? Nu știe... Dar știe că inima lui a ajuns la capătul răbdării...
Firește, dacă Makar ar fi putut să vadă ce efect producea cuvântarea lui asupra bătrânului Toion, dacă el ar fi zărit cum fiecare vorbă de mânie cade ca o greutate de plumb pe talerul de aur al cumpenei, el și-ar fi potolit inima. Dar el nu vedea nimic, fiindcă inima i se umplea de oarbă deznădejde.
Cercetează toată viața lui amară. Cum de a putut răbda până acum această povară îngrozitoare? A răbdat-o, fiindcă în fața lui – ca o steluță prin ceață – mijea nădejdea. Trăia și, prin urmare, trebuia chiar să dea de o soartă mai buna... Acum se afla la capătul drumului și nădejdea se stinsese...
Atunci întuneric i se lăsă peste suflet și mânia i se dezlănțui ca o vijelie în stepa pustie la miez de noapte. Uitase unde se află, în fața cui stă, uitase totul în afară de mânia lui.
Dar bătrânul Toion rosti:
- Oprește-te, sărmane! Nu ești pe pământ... Aici se va găsi și pentru tine dreptate...
Makar se cutremură. Pricepu că găsi în sfârșit compătimire, și se îmbună; și fiindcă în fața ochilor tot îi mai stătea sărmana lui viață de la prima la ultima zi, i se făcu milă de el însuși și-l podidiră lacrimile...
Bătrânul Toion plângea și el... Plângea și bătrânul popă Ivan, iar tinerii argați ai lui Dumnezeu vărsau lacrimi și le ștergeau cu mânecile largi și albe ale cămășilor.
Și talerele cumpenei se legănau mereu, și cel de lemn se înălța tot mai sus și mai sus!..."
V. G. Korolenko- Visul lui Makar (fragment)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu