joi, 1 septembrie 2011

Impacare


(...)Cel ce poarta rautate inlauntrul inimii sale, acesta hraneste un sarpe otravitor la san. Stiti, iubiti cititori, din proprie experienta ce greutate incearca sufletul vostru cand sunteti certati cu cineva. Parca v-ar apasa un munte. Nu puteti sa respirati usor si liber. Va simtiti ca prizonier, ori chiar mai rau decat un prizonier, pentru ca unui prizonier ii este legat doar trupul, iar duhul este liber; iar voua duhul va este legat cu lanturile vrajbei satanice, si trupul se simte din aceasta pricina vlaguit fara seaman. Cine se vrajmaseste cu aproapele sau este rob al diavolului. Si exista oare undeva sclavi fericiti? Daca randunica inchisa in colivie este fericita, atunci si nenorocitii prizonieri ai pacatului se pot simti fericiti. Nu, nu poate sa rasara fericirea printre buruienile pacatului, si cu atat mai putin printre spinii si maracinii urii si ai vrajbei ! Atata timp cat sunteti in vrajba cu fratele vostru, nu poate sa straluceasca pacea in inima voastra !...
     Insa, cu toate acestea, cat de usor va simtiti sufletul cand va iertati cu dusmanul dumneavoastra ! Ati dori, pur si simplu, sa va avantati spre cer de bucurie, precum pasarea eliberata din colivie. Va bucurati de impacare mai mult decat de aflarea unei comori. Pentru ca ati aflat ceva mai mult decat o comoara: ati aflat dragostea, l-ati castigat pe dusmanul vostru si, din vrajmasi, l-ati transformat in frate! Poporul a exprimat foarte expresiv aceasta: „Vrajba e un lucru diavolesc !” Pentru ca cei care se vrajmasesc poarta in suflet atata ura, care-i apasa si ii munceste, ca si cum ei s-ar afla in iad. De la cei ce se vrajmasesc se departeaza harul lui Dumnezeu, care le-ar aduce pacea si bucuria in inima. Si daca „Vrajba e un lucru diavolesc”, impacarea este un lucru dumnezeiesc. Pacea este una dintre cele mai scumpe daruri ale lui Dumnezeu. Odata cu impacarea, intunericul din sufletele celor ce se vrajmaseau pana de curand se topeste, si acolo se aseaza dumnezeiasca pace, dumnezeiasca lumina si dumnezeiasca bucurie. Asupra celor care se impaca se pogoara harul lui Dumnezeu. Pentru aceasta se simt ca in Rai.
     Ascultati doua pilde de viata din Rusia:
     Intr-un sat slujea un preot, care se afla intr-o permanenta cearta cu cantaretul sau de strana. Cantaretul, neterminandu-si studiile seminariste, nu putea sa devina preot. Idealul lui era sa ajunga macar diacon. Din nefericire, nu putea sa se bazeze in atingerea acestui tel pe preot, care il ura si cu care se certa in permanenta, in modul cel mai grosolan. Odata, chiar in timpul slujbei, preotul si cantaretul s-au incaierat pentru un lucru de nimic. Preotul a ridicat tonul. Cantaretul nu s-a lasat mai prejos si a replicat cu cuvinte jignitoare. Preotul s-a infuriat si a aruncat cu cadelnita spre cantaret, iar aceasta a azvarlit cu cateva carti mai grele dupa preot, pana ce, in cele din urma, s-au batut in toata regula, spre marea intristare si sminteala a credinciosilor... In tot satul s-a raspandit vestea despre bataia dintre preot si cantaret in casa lui Dumnezeu. Vestea a ajuns si la episcop, un om foarte intelept, care i-a chemat pe amandoi la el, ca sa-i cerceteze si sa inteleaga cine este vinovat. L-a chemat mai intai pe preot si i-a zis:
     - Spune-mi cum s-a intamplat. Marturiseste sincer numai adevarul !
     - Eu, Preasfintite Stapane, slujeam in biserica- a inceput sa se indreptateasca, inspaimantat, preotul – si i-am spus cantaretului sa cante mai incet, iar el a ridicat asupra mea cuvinte jignitoare si a inceput sa arunce in mine cu carti bisericesti, si chiar cu pumnii s-a napustit asupra mea. Ca sa ma apar, am insfacat cadelnita, insa nu i-am facut nimic.
     - Inseamna ca el e vinovat? – a intrebat arhiereul.
     - Da, Preasfintite Stapane, el e vinovat!
     - Inseamna ca el a inceput primul cearta?
     - Da, Preasfintite Stapane, el a inceput primul cearta.
     - Atunci tu esti mucenic ! – a continuat arhiereul. Saracul de tine, cat timp l-ai rabdat pe acest cantaret rau si nu te-ai plans pana acum ! Uite ce e: ca sa-ti primesti rasplata, m-am gandit sa te recompensez. Inca de maine te voi numi in vrednicia de protoiereu ! Ai auzit, fiule? Inca de maine ! Pregateste-te !
    Preotul , tulburandu-se de neasteptata intorsatura a lucrurilor, i-a spus:
      - Dar, Preasfintite Stapane, eu nu sunt vrednic ca sa fiu protoiereu ! Si eu am vina pentru certuri, si parca mai mult decat cantaretul. Eu am inceput certurile !
      - Inseamna ca ai constiinta ! Slava lui Dumnezeu ! – s-a bucurat arhiereul. Atunci vei sluji pe deplin ca protoiereu.
    Preotul, parandu-i rau, a inceput sa planga. Vladica a trimis atunci dupa cantaret. Cantaretul a intrat framantat si a vazut ca preotul plange, iar arhiereul nu statea posomorat si sever, ci zambea parinteste.
      - Tu ce spui? Cine a inceput primul cearta? – a intrebat arhiereul.
      - Nu eu, ci preotul ! – s-a aparat speriat cantaretul, indreptatindu-se pe sine.
      - Asa spune si preotul, ca el e vinovat. Inseamna ca tu esti nevinovat? Pentru ca tu, ca un mucenic, ai rabdat nevinovat atata vreme, jignirile preotului, am hotarat ca maine sa te hirotonesc diacon ! Te-ai pregatit?
    Cantaretul astepta pedeapsa si, iata, i se oferea diaconia, la care el visase atat de mult ! Insa sufletul ii era nespus de tulburat ! Se simtea nevrednic din pricina vrajbei cu preotul ! Deodata se arunca la picioarele arhiereului si, izbucnind in lacrimi, spuse:
     -  Preasfintite Stapane, nu sunt vrednic ca sa fiu diacon ! Eu sunt mai vinovat decat preotul !
    Arhiereul l-a ridicat e la pamant, si, imbratisandu-l, i-a spus:
     - Tocmai astazi esti mai vrednic, pentru ca te caiesti, asa cum se caieste si preotul ! Pentru aceasta, pe el il voi face neintarziat protoiereu, iar pe tine, diacon. Impacati-va !
    Cu adanca zdrobire sufleteasca s-au imbratisat si s-au iertat cei doi pana de curand invrajbiti. Ziua urmatoare, la dumnezeiasca Liturghie, vladica i-a ridicat in duhovnicescul cin si cu pace i-a slobozit sa mearga in satul lor.
    Ei s-au intors impacati si bucurosi, spre mirarea intregului sat. Din ziua aceea au trait ca fratii si niciodata nu s-au mai certat.
    Iata si cealalta pilda, tot din Rusia.
    Intr-o biserica, preotul si diaconul se urau mult si se certau mai mereu. Sa nu vi se para ciudat, frati si surori, ca si fetele duhovnicesti pot uneori sa se certe ! Ei sustin cetatea duhovniceasca – Biserica-, de aceea diavolul ii ataca cu mai mare inversunare. Atat de mult s-au invrajbit preotul si diaconul si pana la o asemenea ura au ajuns, ca nu mai puteau sa se vada unul pe celalalt. Viata lor devenise otravita. In cele din urma, nemaiputand sa traiasca in acel iad, preotul a mers la un schimnic sfant, ca sa se sfatuiasca cu el. I-a povestit acestuia tot: cum ca pentru cel mai mic lucru se certa cu diaconul, cum ura lor crestea pe zi ce trecea, cum diaconul, desi mai tanar, nu-l respecta, cum, la randul sau, nu mai putea sa-l vada in fata ochilor si cum isi pusese in gand chiar sa se retraga din aceasta parohie.
     - Ce ma sfatuiti? – l-a intrebat in cele din urma preotul.
    Schimnicul sfant i-a dat cea mai dreapta, insa si cea mai grea „reteta” de indeplinit:
     - Taci si rabda ! Rabda pana la sfarsit ! Si Dumnezeu te va ajuta sa-l intorci si sa-l castigi pe fratele tau.
    Preotul a hotarat sa incerce si acest de pe urma mijloc de impacare.
    Cum s-a inapoiat, s-a intamplat sa aiba nevoie de ajutorul diaconului.
     - Da-mi crucea ! – l-a rugat el cu blandete.
     - Ia-ti-o ! – i-a raspuns iritat diaconul. Nu sunt sluga ta !
    Preotul fara sa spuna un cuvant, a mers si a luat-o singur. Diaconul s-a minunat ca nu au urmat insultele si jignirile obisnuite in astfel de cazuri...
    Alta data, cand slujeau, diaconul a gasit din nou motiv de cearta cu preotul, insa acesta a rabdat totul cu blandete. Situatia s-a repetat si a continuat multa vreme. Preotul a rabdat toate si, in cele din urma, diaconul a inceput sa-si vina in fire si sa se rusineze de purtarea sa.
   "Cat de rau sunt ! – s-a gandit el. Eu sunt doar diacon si il chinui pe preot. El e mai mare decat mine si totusi nu se cearta cu mine, ci ma rabda ! Voi merge si-i voi cere iertare pentru toate !”
    Cat de surprins si de induiosat a fost rabdatorul preot cand l-a vazut pe diacon ca vine la el, in casa lui, ca sa-i faca metanie pana la pamant si, cu lacrimi in ochi, sa-l roage pentru iertare! S-au imbratisat si s-au iertat...
Si pe cat de mult se urau mai inainte, cu atat mai mult se iubeau dupa aceasta.
Acestea sunt minunatele roade ale iertarii unuia cu celalalt !

Arhimandrit SERAFIM ALEXIEV- Vrajba si impacare (fragment)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate