duminică, 25 septembrie 2011

In cimitir

     Inca de cand eram adolescenta imi placea sa imi petrec timpul prin cimitir. Fie ca eram singura sau imi mai aduceam cu mine o prietena, mi se parea intotdeauna un loc frumos, unde gandurile rele pe care nu le simteam ale mele nu ma mai urmareau.
     Ma plimbam printre cruci si priveam adeseori portretele lipite pe crucile de piatra sau marmura si incercam sa-mi imaginez viata lor. Chipurile acelea erau parca dintr-un alt veac, ma priveau intotdeauna tinere, desi datele imi spuneau ca un om batran e inmormantat acolo.  Unele aveau masuta si scaunele din lemn, vopsite strident in albastru si ma miram de ele, mai mereu. Pareau a fi mai degraba puse spre a se juca cei mici acolo.
     Altadata, vedeam o feerie de flori si imi placeau mai ales babutele care mergeau si aprindeau lumanari, vorbeau cu cel inmormantat si-si spuneau pasul. Altele, mai cochete si aranjate, parfumate si rujate stateau pe bancute si depanau amintiri.
Imi placea linistea de acolo, faptul ca nu se auzeau tipete de nicaieri, imi placea pacea care aseza toate sub numitor comun.
     Singura groaza si grozavie in cimitir mi se parea a fi cavoul. Sau mai bine zis cavourile- stiti voi care- acelea maiestuoase, cu statui sculptate si propozitii ciudat scrise intr-o limba necunoscuta. Mi se parea absurd ca cineva sa prefere un monument rece si inghetat, oricat de frumos ar fi fost, cand un mormant simplu cu cruce de lemn si floricele mici, peste care se revarsau razele soarelui, imi aparea a fi cu mult mai multa pace...
     In vremea aceea nu aveam pe nimeni inca la care sa merg sa aprind o lumanare. Asa ca atunci cand un coleg de scoala al fratelui meu s-a stins la numai 8 anisori de leucemie, l-am gasit ca prieten acolo. Mergeam si vorbeam si eu cu el, plangeam cu el, si mi se parea ca din poza imi zambea.
Indata ce treceam pragul dincolo de cimitir, toate dispareau ca si cum ma trezeam dintr-un vis. Zgomotele orasului ma copleseau, ma inecau pe mine, cea care nu vroiam decat un pic de liniste si de soare.
     Acum dupa atatia ani  acum am la cine merge, dar nu prea gasesc timp. Si de cate ori merg, regasesc aceeasi pace, regasesc oamenii trebaluind, putini, si florile. Ultima oara am regasit un plop, ca cel de la geamul copilariei mele, care fosnea si ma acoperea cu fosnetul lui. Nici un copac nu era tulburat de vant, doar plopul fosnea neincetat. Iar fiul meu mi-a spus legenda, cea pe care o aflase chiar de la ora de religie. Foarte frumoasa.
      Intr-o vreme deoarece mama aflase locul preferat al plimbarilor mele mi-a interzis, cautand sa ma sperie ca voi veni acasa cu cine stie ce bacterie sau ciuperca luata de la morti.  Era oripilata de preferintele mele, pe ea cimitirul o inspaimanta. Si cred ca o mai inspaimanta si acum. Si atunci a ramas o intrebare infipta in adancul meu: oare sunt anormala? Sunt o ciudata daca imi place sa ma plimb printre morminte in tihna? Sau poate doar o visatoare? Asta pana ce am vazut o fotografie a unor monahi, privind tigvele unor monahi raposati. Pe o tigva scria „ ce esti tu am fost si eu” iar pe alta „ce sunt eu vei fi si tu”. Si am inteles atunci ca exact asa simteam si eu in copilaria mea, ca nu exista o prea mare diferenta intre oamenii aflati sub doi metri de pamant si eu, ca om. Nu exista diferenta pentru ca si ei ca si mine au fost framantati de vise, de neputinte, de pacate, de patimi, de ispite. Au fost zguduiti si aruncati incoace si incolo de-a lungul vietii lor. Au avut si ei sperantele lor care s-au implinit sau s-au naruit... Poate au trecut prin aceleasi necazuri ca mine, ori poate prin necazuri cu mult mai crancene... Dar intr-un fel, stiu ca ma asteapta, sa ma astern si eu intre ei, sa regasesc pe unii dintre cei plecati. Nu voi folosi sintagma "plecati prea devreme dintre noi”. Nu cred ca cineva pleaca "prea devreme’’. Cred ca plecam atunci cand suntem chemati, atunci cand ne vine randul. Nu stiu niciodata de ce randul unora e mai devreme. Dar poate ca e spre speranta vietii vesnice.
      Si ca sa nu inchei intr-o nota prea melancolica ori nostalgica, va las cuvintele parintelui Cleopa:
Parintilor, cimitirul este facultatea facultatilor si scoala scolilor. Ca, auzi, ce zice Sfantul Ioan Gura de Aur: "Mergi in cimitire, o frate, ca acolo este scoala cea mai inalta a sufletelor care ne vorbeste despre Dumnezeu !". Parintii cei de demult aveau intotdeauna in chiliile lor un sicriu, o cruce si un cap de mort ca sa le aduca aminte ziua si noaptea de ceasul mortii si sa aiba lacrimi la sfanta rugaciune. Iar cand erau tulburati sau impietriti la inima si nu se puteau ruga, se duceau noaptea la cimitire sau la cei ce zaceau pe patul de moarte si asa dobandeau iarasi lacrimi, umilinta si ravna de rugaciune. Sa venim zilnic in cimitir ca sa ne rugam pentru fratii nostri cei plecati, ca ei singuri nu se mai pot ajuta. Pe toti parintii acestia i-am cunoscut. Ce viata curata si smerita au dus pe pamant !
Unii din ei stiau Psaltirea pe de rost si nu mancau pana n-o terminau de citit, cum era parintele Gherasim, fratele meu sau parintele Vasile Mitoseru. Altii faceau multe metanii si aveau darul lacrimilor. Altii faceau ascultare fara cartire si erau plini de dragoste, precum parintele Galaction Ilie, parintele Ilarion Ionica si fratele meu Vasile. Altii iubeau linistea si tacerea, precum parintele Pimen Nastac si schimonahul Ioan Rosu. Iar altii aveau rugaciunea lui Iisus in inima lor, cum au fost parintele Paisie Nichitencu si parintele Ghervasie Gaspar. De toti parintii care au trait in Sihastria m-am folosit si pe toti ii pomenesc cu nevrednicie in rugaciunile mele. De aceea vin mereu aici, in cimitir si-mi amintesc de dragostea si de sfaturile lor. Ei s-au dus cu totii la Hristos si in curand vom pleca si noi sa dam socoteala de faptele noastre !

2 comentarii:

  1. Frumos.Si eu mergeam cand eram copila prin cimitir.Imi placea grozav sa citesc pe cruci.Vara aceasta mi-am dus copiii si am facut la fel ca in copilarie... am citit impreuna pe cruci.Se mirau de multimea de copilasi intorsi la cer...

    RăspundețiȘtergere
  2. Asa este Corina. Te intristezi pentru suferinta parintilor (enorma si de nestavilit) dar te bucuri ca stii ca acestia stau si vad fata Domnului!
    Si noi mergem cu fiul nostru prin cimitir inca de cand s-a nascut (la bunica lui care a murit cu o luna inainte sa aflu ca sunt insarcinata).
    Slava lui Dumnezeu pentru toate!
    Eu cred ca este esential sa ii invatam de mici cu aceasta stare de fapt- trecerea spre Cer (sau Iad, Doamne fereste!)...

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Persoane interesate