Icoana, darul străbunilor

    În primele zile ale vieţii mele nu ştiam de unde vin şi încotro merg. În privinţa asta nu s-au schimbat prea mult lucrurile de atunci. Dar am descoperit încet-încet pe Dumnezeu, aşa cum ar fi trebuit să îmi fie El arătat în frageda-mi pruncie.

Îmi amintesc de bunicii mei, cum se închinau seara lângă pat, înainte de culcare. Îi vedeam în întunericul camerei cum stăteau cu capul plecaţi spre răsărit, în adânca smerenie şi spuneau şoptit dar cu credinţa şi evlavie „Tatăl nostru”. Îmi încordam auzul să prind şi celelalte cuvinte dar nu le prea pricepeam. Însă cu sufletul gustam din credinţa lor, văzând şi înregistrând pentru mai târziu. Toată liniştea vieţii lor îmi părea a coborî din minutele acelea oprite pe loc, când ei se întorceau cu faţa către Domnul.

      Duminica bunica neapărat aprindea candela la icoana Maicii Domnului. Geamul micuţ de alături îşi flutura alene perdeaua cusută cu muşcate roşii. Ce minunate şi curate îmi apăreau toate din căsuţa lor. Până şi ceasul parcă era din aur curat, cu globul pământesc închipuit la spate, cărându-l peste tot în veghe sau în somn.

 Bunicii se îmbrăcau cât de frumos puteau, ca nişte boieri, şi mergeau la Sfânta Liturghie.

       Prima impresie pe care am avut-o în Biserică nu a fost deloc de bucurie. Părintele slujea în Sfântul Altar, cele câteva femei cu capul acoperit stăteau îngenuncheate. Iar eu privind speriată pictura de pe pereţi. Ştiam prea puţin la vârsta aceea (să fi fost doar 2 sau 3 ani?) despre arta bizantină, despre arta iconografică, despre artă în general... Tot ce ochii mei puteau să vadă, erau oamenii vii de pe pereţi care  priveau crâncen, tăios şi nemilos pe toţi, dar mai cu seama pe mine. Nu înţelegeam ce aveau cu mine, de ce nu mă priveau blând şi drăgăstos ca toţi ceilalţi oameni. Nu pricepeam de unde vine înverşunarea aceea a lor pe mine, ce le căşunase să mă ameninţe cu degetele cum făcea mama când era supărată pe mine, si pentru ce părea că degetele lor mă vor împunge. Am început să plâng şi am ieşit urlând de spaimă din Biserică. Babuţele au început a o „învăţa” pe bunica mea că e ceva „necurat” cu mine...

       Multă vreme am evitat să intru în lăcaşul de închinare cu pricina. Pur şi simplu amintirea aceea este încă vie în inima mea. Amintirea în care sfinţii de pe pereţi erau vii şi ameninţători.

       Pentru mine însă Dumnezeu a fost şi la vârsta aceea şi rămâne şi acum, Cel mai Bun şi Cel mai Milostiv. Fără ameninţări, ci cu chemări blânde, care mai mult mă iubeşte decât mă ceartă. Care îmi respectă fiinţa cu sensibilitate, cu desăvârşită gentileţe..

Pentru mine, Dumnezeu a rămas acelaşi din icoana copilăriei, din casa bunicilor. Aceeaşi icoană, veche de 200 de ani, dăruită din mamă în fiică până la mine. Mie această mare bucurie mi-a fost adusă doar când bunicuţa mea s-a mutat la Cer. Adică a venit printr-o durere... Mi-aş fi dorit să o fi avut la inima mea atunci când trăia, ca atunci când o privesc să nu-mi vină în minte primul lucru că am pierdut fiinţa care m-a iubit cel mai mult pe lume.

       Această icoană îşi are locul ei de cinste în căsuţa mea, este mai sus decât toate celelalte. Albastrul ei neasemuit îmi aduce pe retina pe bunicuţa închinându-se şi ajutându-mă să fac semnul sfintei cruci. Stăteam în copilărie minute în şir să mă uit la ea, încercând să-i desluşesc semnele. Mi se părea că spune ceva prea important, prea ascuns vederii oamenilor, dar care are cea mai adâncă taină.

      Aşa şi era, căci anii de şcoală au luminat sufletul meu citind cuvintele „Nimic fără Dumnezeu” pe icoană. Mai târziu citind din Sfânta Evanghelie am văzut cuvintele „căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Şi asta nu înseamnă o neputinţă ci înseamnă o împreună lucrare, înseamnă bucuria de a fi împreună cu Hristos, Cel pe care îl cerem în fiecare rugăciune „Tatăl nostru”: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” („Eu sunt pâinea vieţii”- Ioan 6:35).

      Iată câtă adâncime era cu adevărat în icoana bunicii, icoană pe care cu drag o păstrez şi de va fi voia Domnului o voi dărui şi eu mai târziu urmaşilor mei, iar eu voi deveni o verigă din lanţul dăruitorilor şi păstrătorilor comorii...

      Aşa va rămâne mereu în inima mea icoana Dumnezeirii, aşa va fi cioplită în sufletul meu pe vecie: cuvintele adânci din albastrul icoanei şi bunicuţa mea alături de mine, închinându-se lui Dumnezeu întru veşnicie.

      O zi cu bucuria credinţei şi a dragostei întru Domnul vă doresc tuturor, ca aceasta să înmoaie gerul ce crapă pietrele de sub zăpadă !